vineri, 23 decembrie 2011

Singur de Craciun.mpg

marți, 20 decembrie 2011

Oare ce doare mai tare? Grija zilei de maine sau lipsa afectiunii?



Oare ce doare mai tare? Grija zilei de maine sau lipsa afectiunii?Si in ca masura grija zilei de maine ne strica si capacitatea de a mai dori afectiunea?Eu asta simt. Ca ma indepartez de oameni cand viata mea nu e sigura. Ca si cum ma simt mai vulnerabila. Oricine poate profita de o persoana singura si cu probleme. Deci, in loc sa-mi caut prieteni , fug si de cei bine intentionati . Poate gresesc, sau poate nu. Caci o certitudine nu am.
Cam la 20 de ani m-am indragostit foarte tare. O iubire care n-a murit niciodata.Dar nu voi vorbi acum si aici despre asta. Mi-am adus aminte doar de cat m-au durut cuvintele mamei care mi-a sters pentru totdeauna ideea ca noi oamenii suntem cumva la fel. Parintii acelui baiat erau medici. Ca si el. Eu eram studenta, una iminenta.Dar parintii mei erau muncitori. Ma vad atat de clar cum eram atunci.Imbracata cu o rochie alba din panza topita ce avea pe umeri o superba broderie din bumbac. Cu pantofi inalti si negri, cu parul lung si saten, si cu o posetuta mica neagra, paseam cu o inima plina, prea plina spre acel barbat fara sa vrea sa creada ceea ce tocmai mama ei ii spusese. Ca eu nu-l meritam pe Iulian. El era fiu de medici. Eu eram fiica de muncitori. Aproape plangeam de nervi. Si? De ce trebuia sa faca parte dintr-o iubire profesiile parintilor?Averile parintilor?Copii erau mari si puteau decide si singuri ce urmeaza sa faca cu vietile lor. 
M-a marcat ani ideea asta.Mama fara sa vrea mi-a uratit o bucatica din suflet. Prin teama.Mai tarziu am realizat ca m-am tinut de "teoria asta", a mamei. Cand cunosteam un baiat ce-mi putea fi drag, aproape fugeam singura de el. N-am reusit sa trag concluzii din pacate. Chiar in facultate, unul din cei mai bogati colegi, de care eu am fugit la propriu...spre finalul scolii s-a casatorit cu o fata si mai saraca decat mine. Deci...
Ma gandeam doar ca unele temeri ni se inradacineaza bine in suflet si nu mai scapam de ele niciodata. Acum traim vremuri si mai ciudate. Te mai poti apropia oare de un barbat cu casa masina si un statut social de admirat, cand tu esti doar o somera fara casa si masina?Mai conteaza ca poate tu in inima poti avea sentimente frumoase si durabile, o iubire de care chiar el stie ca are nevoie daca tu material nu esti la nivelul sau? Sau e mai bine sa nu-i vorbesti niciodata despre ce simti? Oricum prima tentatie a lui ar fi sa creada ca esti doar "pusa pe capatuiala"... E atat de urat sentimentul asta incat iti taie orice chef de a te mai apropia de cineva, spunandu-i ca si tu vrei poate sa iubesti si sa fii iubit, la gandul ca poti fi judecat ca de fapt nu-ti doresti decat confort...unul rapid si nemuncit de tine....
Nu stiu ce m-a apucat sa va intristez in seara asta cu asemenea ganduri....Dar ma simt mai bine, acum. Zilele astea mi-am dat seama ca as aprecia caldura unui om din preajma mea, ca-mi doresc sa iubesc din nou si sa iubesc. Dar mai am oare dreptul asta, neavand un job stabil, o casa si o masina?:)))
Nu m-a interesat niciodata averea. Si n-am iubit banii decat in masura in care mi-au asigurat un trai decent.Va pup si va urez o seara linistita!

joi, 8 decembrie 2011

Anul 2005

Cu trei saptamani inainte de o lunga internare, m-am apucat sa-mi evaluez singura starea sanatatii.Fumez de la 22 de ani. Motiv real de ingrijorare. Aveam dureri de cap care nu cedau nici la cele mai sofisticate medicamente. Si-asa am plecat sa vad ce am. Am trecut pe la neurologie, pneumologie, interne, endocrine...si cand am constatat ca aparent sunt sanatoasa tun...mi-am adus aminte ca in 2000 aici in Bucuresti un mare profesor mi-a spus de o mica rana pe col.Nu mi-am mai luat trimitere de la singurul ginecolog care "m-a avut in grija 20 de ani, si m-a asigurat ca acea rana, conform tratamentelor lui e in parametri normali.".M-am postat la poarta unui spital din Iasi, Maternitatea Cuza Voda unde, spre ghinionul meu...era inchis. Dar Afara ploua,era inca iarna, si uneia dintre femeile de servici i s-a facut mila de mine. Si mi-a spus:
-Stati aici ca am eu un medin sufletist care sigur o sa va ajute.
Am asteptat cam 45 min, dupa care a aparut acel medic.
Vi-l prezint aici:
El este D-nul Dragos Nemescu


medicul care mai intai m-a intrebat, fireste...cine m-a trimis la Iasi.

Cand i-am explicat ca singura mi-am dat seama ca am o problema, m-a imbratisat cu caldura si mi-a spus ca de fapt Dumnezeu mi-a mai dat o sansa. Am trecut printr-o operatie grea.
Atat de grea incat in prima si a doua zi stateam cu telefonul in mana si-l sunam si-i spuneam ca eu mor...
Iar el venea de acasa si imi dadea medicamente incat sa suport durerea si sa mai cred in viata.
Dupa 4 zile, deja vroiam sa-mi folosesc trusa de machiaj.Si mai doream din inima sa-i ajut pe altii care treceau prin ce-am trecut eu. Datorita unui cheag de sange localizat pe colon, faceam febra 40 grade si nimeni nu stia cauza. Motiv pentru care in loc de 7 zile am stat in spital 26  de zile. Dar ...ca de obicei asta a fost pt mine un prilej de bucurie. Ajutam...ma plimbam de la n pat la altul, stergeam lacrimi si incurajam femei care ca si mine au crezut ca vor muri de durere.
Iar cand am primit externarea, am plans de la Iasi pana la Roman...Ma atasasem si de personal si de bolnavi...Vreau sa va intreb...sunt anormala?....Oricine vrea acasa dupa o internare...De ce eu ...ma simteam acolo ca acasa?....


Las aici si cateva reusite ale doctorului care m-a ingrijit mai caeva ca un parinte si caruia ii multumesc pe aceasta cale...:
• Medicul Dragos Nemescu, de la Maternitatea Cuza Voda din Iasi, a realizat prima interventie intrauterina din Romania • Viata unui fat dintr-o sarcina gemelara a fost salvata, dupa ce cordonul ombilical al celuilalt fat, cu multiple malformatii si fara inima, a fost electrocauterizat • Astfel, inima fatului normal nu mai trebuie sa pompeze sange si pentru celalalt, pentru ca acest lucru ar fi dus la deces prin insuficienta cardiaca 

Medicul Dragos Nemescu, de la Maternitatea Cuza Voda din Iasi, a efectuat o operatie intrauterina inpremiera nationala. Asemenea interventii se fac laLondraBerlinParisBruxelles. Medicul Nemescu a efectuat operatia pentru a salva un fat sanatos dintr-un sarcina gemelara. Gravida, in varsta de 24 ani, din localitatea ieseana Belcesti, va mai ramane in spital dupa interventia intrauterina, sub supraveghere. Tanara este la prima nastere. Cand sarcina avea 20 de saptamani, doctorii au constatat ecografic ca este sarcina gemelara. Unul dintre fetusi era normal, iar celalalt prezenta multiple anomalii si nu avea cord. Dupa cum a precizat medicul, este pentru prima oara in Romania cand se face o interventie intrauterina. "In prezent, sarcina are 25 de saptamani. Pacienta are o sarcina gemelara monoamniotica, monocoriala, adica nu exista un perete despartitor intre cei doi fetusi si placenta este comuna. Unul este normal ecografic, iar celalalt prezenta numeroase anomalii si este acardiac, adica nu are cord. In aceasta situatie, inima fatului normal ecografic pompeaza sange si pentru celalalt, existand o comunicare intre circulatiile celor doi fetusi. In timp, aceasta duce la suferinta fetala si se opreste in evolutie sarcina si se pierd. Pentru a preintampina acest lucru am realizat o interventie intrauterina. S-a coagulat cordonul ombilical al fatului acardiac, astfel incat cele doua circulatii au fost separate si estimam o evolutie buna a fatului normal. Operatia a fost facuta sub ghidaj ecografic, cu ajutorul unei pense foarte subtiri bipolara si s-a realizat electrocauterizarea cordonului ombilical. Dupa cunostintele mele, interventii intrauterine nu s-au mai facut in tara", a declarat dr. Dragos Nemescu.
Astfel, gravida va duce la termen sarcina, iar fatul care a fost deconectat de la viata va fi scos odata cu fatul sanatos. Medicul Nemescu a reusit, astfel, sa-i dea o sansa la viata fatului normal.

Instrumentarul a fost procurat de la o firma de specialitate

Maternitatea Cuza Voda din Iasi nu dispune de instrumentar necesar interventiilor intrauterine. Pentru realizarea operatiei, dr. Nemescu a apelat la o firma specializata. "Este o premiera pentru noi aceasta interventie intrauterina. Ele se fac in centre mari din Paris, Londra. Bineinteles ca maternitatea nu dispune de o trusa speciala pentru o interventie intrauterina. Medicul Nemescu si-a procurat instrumentarul de la o firma de specialitate pentru a putea realiza operatia. Astfel s-a efectuat la maternitatea ieseana prima interventie de coagulare intrauterina a cordonului ombilical", a declarat prof. dr. Mircea Onofriescu, managerul Maternitatii Cuza Voda din Iasi.









Chris Norman - I'll meet you at midnight

duminică, 4 decembrie 2011

A fost imaginea mea.Idealul meu....

Si mai am ceva de adaugat...pentru sinceritatea sufletului meu...am inca atat de vie poza de care m-am indragostit cu ceva timp in urma...si realiatatea zilei in care alergam spre prima intanire...Care avea sa fie si ultima! Si ma doare...Cumplit de tare! Mi s-a reprosat c-am iubit o imagine. Asa, si? A fost imaginea mea.Idealul meu! Problema e ca cel care mi-a reprosat era exact cel in cauza. Cel iubit. Poate de asta ma doare asa mult. Pentru ca n-a inteles, desi e din generatia noastra de "aur" , ca...se mai intampla! Sa-ti simti inima daruiata...pe veci, poate...din prea mult idealism. Idealismul despre care citeam si aflam lucruri nebanuite in anii 80. Dar...viata merge mai departe. Incep sa iubesc propozitia asta despre ale carei nebanuite semnificatii, nu stiam nimic, inca in urma cu ceva ani.La 16 ani aveam album cu echipa de fotbal Steaua. Stiam toti jucatorii pe dinafara. Mai stiam si tot ce-au scris scriitorii rusi. Da! eu sunt printre putinii liceeni care-au citit scriitorii rusi in liceu. Si?
 La o varsta la care-ar fi trebuit sa nu ma mai indragostesc... s-a intamplat.Si poate pentru c-am gresit, ...Am simtit cum e sa-ti spuna cel iubit...ca trebuie sa fiu nebuna, lovita de tren, sau regina balului...normal...bal in care el se simtea..cel putin "rege"...Si asta doar pentru c-am simtit...Si-am si scris despre ce-am simtit...
Poate, dupa aceste randuri ve-ti fi tentati sa credeti ca-l urasc pe cel iubit. Nu. Nu-l urasc. Am avut si acest urat sentiment in inima trei zile.Zile in care am plans si m-am rugat, sa pot intelege, unde si cand am gresit atat de rau incat sa merit aceste cuvinte.Apoi mi-a trecut.Am inteles ca uneori gresim...chiar si iubind...Totul e atat de relativ...Daca el n-a inteles ca eu in iubirea mea, de fapt n-am visat decat sa-i fie lui bine, langa cei dragi, oare mai era ceva de inteles?...Ca nu m-am uitat la el cu mai putina evlavie decat la o icoana? Oare voi cei carora ma adresez ati mai intalnit o asemenea iubire? ...Stiti cum e sa atingi un om si apoi sa-ti impui sa crezi ca niciodata nu ai dreptul sa-l mai atingi? Din respect pentru el, pentru parintii lui, pentru munca lui, pentru cei dragi lui? Poate ca da, poate ca nu... Eu am trait experinta asta...E dureroasa dar si frumoasa...Si pentru asta plang in acest miez de noapte...pentru frumusetea ei...asa cum o percep eu...
Mi-e dor de sambetele mele, de noptile in care scriam si simteam.Un bun prieten in seara aceasta spunea ca nimeni nu mai are curajul sa scrie despre ce simte cu adevarat. Eu nu sunt printre acei "nimeni". Eu inca mai am curajul sa scriu.Despre ce simt.La ora asta ma simt singura si trista. Nu in adevaratul sens al cuvantului insa. Am atatea proiecte in minte si suflet, la care lucrez, incat n-ar trebui sa spun ca ma simt singura. Sunt cu bunul Dumnezeu, care e singurul poate, martor al tuturor trairilor din ultimii mei ani.Mai sunt si cu motanelul meu Felix, care doarme dus la ora asta tarzie. E un scump.Dar in egala masura sunt si cu lacrimile care-mi vin periodic, la gandul c-am iubit , ca poate inca mai iubesc in "zadar" cum le place unora sa spuna. Chiar si celui catre  spre care se indreapta aceasta iubire.Si cat de bine-i inteleg pe toti. Oare de ce m-am nascut eu cu aceasta capacitate de a-i intelege pe altii, mai bine decat pe mine insami? Daca eu scriu acum ca plang, pe mine ma va intelege oare cineva?Poate ca da...dar eu nu plang pentru a fi inteleasa de nimeni.Eu daca plang, inseamna ca ma doare ceva, ca-mi lipsesta ceva.Ceva ce mi-am dorit si n-am avut.Sau mai rau, ceva ce-am visat si-n loc sa se implineasca a venit ceva mult mai rau.Si? Viata mege mai departe...spune toata lumea. Chiar si eu, in momentele mele pozitive, pe care-am invatat, sa stiti, sa le inmultesc.Am trecut si eu prin ani in care spuneam:" nu mai astept nimic...nu mai vreau nimic."Dar am realizat ulterior, ca daca nu vrei si nu astepti...nici nu vine. Dar am si asteptat si vrut si...n-a venit. Poate exact sambata noaptea...Si totusi...am trecut si peste asta...si continui sa vreau si sa astept...poate trei sferturi dintr-o dorinta veche si un sfert dintr-una noua...Ce se va alege...voi vedea. Important este ca sper.
Sper intr-o fericire generata din capacitatea mea de a darui. Pe care n-am putut sa o evidentiez nicicum pana-n prezent.Iubesc oamenii, si voi face tot ce voi putea pentru a le darui ce am mai bun in inima mea, cat mi-a mai ramas de trait. Rog pe aceasta cale, pe cei care ma pot indruma spre oameni ce au nevoie de afectiune, s-o faca.Stiu ca exista, parinti abandonati prin spitale si azile. Stiu ca exista copii abandonati in centre de ajutor social. Vreau sa incep de undeva si am nevoie de putina indrumare. Sper s-o primesc de la voi dragi prieteni. Eu va consider prieteni, desi am fost avertizata ca-mi deschid prea mult inima catre voi, si e posibil sa sufar la urma. Dar eu...am acel curaj despre care prietenul meu spunea ca nu-l are nimeni. Si daca voi suferi la urma...va fi doar pentru ca m-am increzut in inima mea.Inima care a iubit dintotdeauna sincer si dezinteresat. Si totusi...nu mare i-a fost mirarea cand, a auzit ca as face-o pentru un scop...Sunt moldoveanca. Reputatia noastra e...asa cum este. Si nu afirm aici ca sunt diferita si perfecta. Dimpotiva!. Am toate defectele moldovencelor si calitatile mele. Iar in aceasta noapte, daca as fi la capataiul unuia dintre parintii care mor fara o lumanare, poate Dumnezeu m-ar iubi. Dar nu sunt. Poate voi fi intr-un viitor apropiat, langa cei ce au nevoie de iubire. Si n-o au.
Mi-am iubit parintii, si sotul si copiii, si de ceva timp...si un strain...Fara sa realizez ca am o chemare pentru a iubi de fapt oamenii...chiar si pe cei rai, sau mai ales pe cei rai... Caci pe cei buni...are cine sa-i iubeasca...
Va pup, va doresc noapte buna, si sa visati frumos...:)


sâmbătă, 3 decembrie 2011

Bucuria de a iubi oamenii...

Banuiesc ca ar trebui sa ma simt obosita, dupa o zi de munca, incheiata la ora douazeci si doua.Nu sunt. De ceva timp, lucrez pe un post inferior calificarii mele.Dar bucuria pe care am descoperit-o, lucrand cu oamenii, e inimaginabila. Am povestit intr-una din seri, ca in copilarie si adolescenta, visul meu a fost sa devin medic.Si n-am reusit.Ei bine, acum chiar cred ca am avut vocatie pentru aceasta profesie.Pentru ca iubesc oamenii.Cand o batrana, sau un batran imi ajung in fata si par speriati, si tristi de neputinta lor, zambetul si caldura cu care-i intampin si le vorbesc, le aduce in suflete bucurie.In ochi vad cum li se aprinde o steluta si cand chiar realizeaza ca eu am rabdare si iubire pentru ei, incep sa-mi multumeasca, scuzandu-se parca pentru anii ce-i impovareaza vizibil.Aparent eu sunt cea care da.Dar adevarul  e ca eu primesc.Sufletul meu simte duiosie, caldura, bucurie, la despartirea de ei.Si regret. Pentru ca e posibil sa fi fost singura oara cand ii vad pe fiecare in parte.Dac-as fi fost medic, cata bucurie as fi simtit desigur, sa le pot spune noapte buna, sa-i incurajez, si ajut zilnic, iar dimineata sa le fiu din nou aproape.Nu mi-am iertat niciodata profesorii care mi-au intrerupt visul, si putin nici pe parinti.Dar banuiesc ca cea mai mare vina am avut-o eu in toata povestea asta.Neancrederea in propriile-mi forte.Acum e tarziu.Totusi iubirea pentru oameni exista in sufletul meu, e atat de multa incat uneori revarsa.Poate bunul Dumnezeu imi va arata un drum pe care mergand sa pot imparti tot ce am frumos si bun, celor care au nevoie de asa ceva.Am gresit poate acum doi ani, cand am daruit iubire, una sincera si curata, unui om care evident nu avea nevoie.Daca l-as revedea pentru un minut doar, mi-as cere iertare.Nu credeam ca si pentru ca iubesti frumos poti ajunge in situatia sa-ti ceri iertare.Se mai intampla insa.
Tot zilele astea am privit si tinerii nostri.Unii sunt minunati.Si educati.Altii mai putin, dar , daca au gresit cu vreun cuvant fata de mine, vazandu-ma ca nu ma supar, ci le vorbesc cu caldura si sinceritate, parca la final, am vazut rusine in ochii lor.Si asta tot bucurie a fost pentru mine.Unii sunt nervosi, porniti parca pe cineva nici ei nu stiu exact pe cine.Totul e sa le oferi o privire sincera si calda, cateva cuvinte rostite cu calm, si mai ales incredere.De cate ori vad un om , pe care-l simt rau, simt o dorinta inexplicabila de a-i arata ca si el poate fi putin mai calm si bun.Si uneori reusesc.Alta bucurie.
Mai sunt si copilasii, cei mici, de manuta cu parintii lor.Cand isi ridica ochisorii spre mine, simt ca ma topesc.Si ei simt asta.Daca sunt speriati, li se destinde fata si-ncep sa zambeasca  dupa prima privire cu dragoste ce le-o daruiesc.
Si astfel, orele care unora dintre colegii mei li se par nesfarsite, pentru mine sunt doar clipe.De fericire efectiva, pura.Cu siguranta voi regreta ziua cand va trebui sa ma despart de acest job, care ma face fericita.Si asta , daca se va intampla, e doar pentru ca actualul meu salar e mic.Foarte mic.Dar cine stie?Poate voi reusi sa combin un job mai bine platit cu acesta.As face asta doar ca sa nu ma despart de oameni.De acei oameni care au nevoie de tot ce pot eu oferi, limitat desigur de fisa postului. In fisele postului nostru, sunt stipulate destule, dar sa iubim oamenii nu.Pacat.Poate ca lectia asta ar trebui predata copiilor inca din clasa intai.Ce poate fi mai important decat iubirea?Multe rele si neajunsuri ar disparea, daca noi oamenii, am fi mai buni unii cu altii.Daca ne-am iubi.
Va pup, si va doresc o noapte linistita, cu bucurie in inimi si vise minunate.

joi, 1 decembrie 2011

O mica primavara-n prima zi de iarna...

Atat de mult i-am spus primaverii ca mi-e dor de ea, incat, iata, in prima zi de iarna, ea s-a intors la mine.Si anotimpul e mai sensibil la cuvantul "dor", decat sufletul omului.Imi amintesc ca zilele trecute, am postat mult cu inima si gandul la luna mai.Iar acum daca esti afara, te poti simti ca la intrarea intr-o primavara si nu in luna decembrie.Poate ca exista explicatii stiintifice pentru aceasta zi superba, prima zi a iernii, cu miros de primavara. Eu insa prefer sa spun ca Dumnezeu a simtit si inteles dorul meu de-april.Si mi l-a adus in zi de sarbatoare-n dar.
Dupa o frumoasa plimbare prin parcul ce mi-a devenit nespus de drag(I.o.R), cred ca voi face o prajiturica.Una simpla, cu fructe si cu frisca.Cele complicate, nu-mi ies.Pe cat de bine-mi reusesc destul de multe feluri de mancare, pe-atat de putine feluri de prajituri stiu sa fac.N-am exersat destul probabil.Dar, recent m-am imprietenit cu o persoana deosebita care e experta la acest capitol, si simt ca ma va ajuta cu retete bune si accesibile mie.
E joi, e sarbatoare in sufletul meu, si traiesc emotiile zilei la fel de intens cum le traiau si parintii mei.Taticul meu drag, plangea cand asculta cantecele lui Furdui Iancu, si-mi povestea ce grei ani a traversat in copilaria lui, sub diverse regimuri.Mi-e dor de el, de cuvintele sale modeste dar pline de intelepciune, mi-e dor de primavara vietii mele, de florile sufletului meu de mai.
Dar azi e ca o mica primavara-afara si-n inima mea.Transmit un gand cald si bun tuturor!
Si ...La multi ani!  

miercuri, 30 noiembrie 2011

Thomas Anders-I miss you-traducere românà

Un gand in prag de iarna...

Dupa o lunga perioada de stres, tristete si amaraciune, azi simt o bucurie sufleteasca inexplicabil de mare.Si vreau s-o impartasesc cu voi. M-am trezit de dimineata, mi-am baut cafeaua, am facut curatenie, apoi m-am apucat de gatit.E sarbatoare si poate n-ar trebui dar sper ca bunul Dumnezeu sa ma ierte.In zilele libere(putine ca numar) trebuie sa fac ce nu reusesc in restul zilelor.Imi place nespus sa gatesc.Si nu stiu cand mi-am descoperit vocatia asta.Pentru ca in copilarie, adolescenta si chiar tinerete capitolul bucatarie era complet facut de iubita mea mama.Insa, din momentul in care am inceput sa dau dovada de interes pentru aceasta arta...m-am perfectionat atat de bine si frumos incat acum a gati pentru mine e echivalent cu a trai o bucurie.Poate pentru ca in timp am realizat ca de fapt treburile marunte ne dau satisfactii  imediate, bucurii.Si ele fac parte din viata.Ca si florile din camera mea, cu care vorbesc in fiecare dimineata si noaptea inainte de a pleca la culcare.Am o violeta de Parma inflorita, o splendoare!
Ziua ce-o am in fata se anunta superba! O carte buna, o mancare buna, putina muzica si poate o plimbare prin natura asteptand iarna.Ce mi-as putea dori mai mult? Stiu ca mi-as dori si-un gand de la cineva drag.E mai mult ca posibil sa nu vina.Dar poate e prea ocupat, sau poate m-a uitat.Nu conteaza.Totul e sa-i fie lui bine, sa fie cel putin la fel de fericit cum sunt eu azi.Si mie imi da o stare de bine si acest gand.Caci a iubi cu adevarat inseamna pana la urma sa intelegi.Si sa fii fericit stiind ca cel iubit e fericit.Si fara prezenta ta.Eu doresc azi tuturor celor care-si serbeaza ziua onomastica un sincer si cald La multi ani!Sanatate, bucurii alaturi de cei dragi, si multa pace sufleteasca!Intram maine in cea mai asteptata luna a anului.Luna Decembrie.O luna plina de bucurii atat pentru copii cat si pentru noi ce suntem sub apusul soarelui vietii.Sa aveti un Decembrie la superlativ!

duminică, 30 octombrie 2011

Povestea unui vis pierdut...



Motto:
"Cea mai dureroasa lupta este cea interioara, care se produce in minte şi in inima, cand vă consideraţi rai, sau nepotriviţi.Ea poate genera un stres emoţional teribil şi ura impotriva propriei persoane.Unii oameni devin atat de porniţi impotriva propriei fiinţe , incat ajung sa ucidă monstrul care se imagineaza a fi."
Iţi spuneam intr-una din seri, ca de cateva luni bune, m-am aplecat cu mult interes, asupra sufletului meu, cu mai multa dorinta de a inţelege ce e in inima mea.De foarte mulţi ani, adesea, ma simţeam atacata de trei sentimente.Indoiala, teama si neancrederea  in mine.Şi cand aceste trairi te impresoara in momente, cand tu prin atitudine trebuie sa transmiţi cu totul altceva, poţi avea de pierdut, sau chiar pierde.Poate şi pe tine te-am pierdut pentru ca in acea perioada, nu ştiam inca multe despre viata mea interioara.
Cu ceva timp in urma am dat peste o carte cu ajutorul căreia, cred ca am reuşit sa fac lumina in trăirile mele.E scrisa de un psihoterapeut, dar care e si romancier John Welwood.Carte se intitulează, Iubiri perfecte, relaţii imperfecte, cum sa vindecam rănile sufletului.In opinia lui John, noi suntem proiecţia trecutului.Dacă in copilărie, sau intr-o etapa a vieţii am fost martorii şi consumatorii unui eveniment ce ne-a afectat, acest fapt se poate răsfrange in noi o viaţa intreagă,  iar noi prin comportamentul nostru, ajungem să-i facem pe cei dragi să sufere .
Intr-una din zile am avut puterea şi curajul sa ma intorc pana in cei mai cruzi ani ai copilăriei mele, incercand nu pentru prima oara sa-mi amintesc cănd s-a putut produce ceva care sa-mi genereze acele temeri si indoieli pe care niciodata nu le-am dorit, dar care mi-au incolţit sufletul si inceţosat judecata in destul de multe rănduri.
Dintotdeauna am considerat ca am avut doi părinti minunaţi, care m-au crescut cu iubire maxima, dandu-mi ce-a fost mai bun in sufletul lor.Deci de cate ori citeam pasajul lui John :" uneori parinţii, sunt mai interesaţi in a ne adapta planurilor lor, decat in a descoperi cine sunt copii lor.", treceam peste repetandu-mi ca mie nu mi s-a intamplat asta.
Dar in acea zi, am descoperit ca de fapt mi s-a intamplat.Cand eram micuta, trei-patru  ani, mergeam impreuna cu parinţii foarte des la o matusa la Bacau.Atat de des incat eu ma simţeam acolo ca  acasa.Ţin minte ca avea o biblioteca imensa iar mirajul carţilor m-a atras incă de pe atunci.Cănd am inceput sa ştiu sa citesc, ori de cate ori mergeam la Bacău cautam o carte anume: Anatomia omului.Dat fiind faptul ca am stat anormal de mult prin spitale, incă de la doi trei ani, am prins drag de ideea de a ma face medic cand ma voi face mare.Urmărindu-mi visul, cand am inceput  sa citesc, ori de cate ori eram la Bacău citeam din cartea aia.Stiam pe de rost scheletul uman şi multe altele.Cand am terminat liceul, intrebata fiind, de ai mei şi de diriginta mea, la ce liceu imi doresc sa merg, eu am răspuns, cu mult entuziasm: la liceul sanitar de la Bacău.Imi amintesc perfect că  reacţia lor nu a fost deloc cea la care ma aşteptasem. Făra sa intru in detalii acum aici, vreau totuşi sa stii,  ca nu mi s-a permis.M-au indrumat spre Liceul teoretic, care desigur era cel mai "bun" liceu din oraş pe atunci. Dar spre care eu m-am indreptat cu indoiala,  teama şi maximum de neacredere.Acolo reuşeau la vremea aceea doar copii cu parinţi instariţi, bine pozitionati social.Erau desigur si ca mine cu parinţi mai modeşti, dar putini.Am reuşit, nu cu o medie foarte buna, dar toţi din jurul meu erau fericiti, iar eu din acel moment am căpătat obisnuinţa de a trai prin altii.Invaţam , aveam aproape numai 9 si 10, dar nu ma bucuram pt mine.Bucuria mea era doar prin ei.Ma gandesc acum că, daca aş fi absolvit acel liceu sanitar, cu totul altfel ar fi stat lucrurile.M-ar fi interesat ca şi in copilărie, sa aflu tot ce se poate afla despre corpul si mintea umană.Aş fi investit tot ce-aveam mai bun in sufletul meu pentru ca visul meu de a ajunge medic sa devina realitate.N-a fost asa.Pe nimeni se pare nu interesa ce-mi doresc, si ce mi-ar fi dat bucurie.Nici inclinaţia pentru   a scrie, pe care am avut-o incă din copilărie, nu s-a bucurat de vreo atenţie in acei ani.(Deci nu intamplător cei care observa că am imbrăţişat o cariera care nu are nimic de-a face cu partea umana...sunt miraţi şi nedumeriţi)Ma simţeam ca o străină, m-am indepărtat, inchizandu-mă in mine.Am invăţat sa-mi dezvolt intelectul, macar parţial, ca modalitate de a ma disocia de durerea ce o aveam in inima,pentru că,  ce pe mine ma entuziasma pe alţii ii lasa rece.
Imi mai amintesc ca mama, era o femeie energica,care,isi petrecea mult timp cu mine, ce ma incuraja necontenit cand imi era teama ca nu voi lua o nota buna la un obiect, sau inaintea unui examen.Nimic rau in asta.Dar dacă pătrund mai adanc, constat ca de fapt tot atunci s-a amplificat dependenta ce-am avut-o incă de la cei mai cruzi ani de ea.Toată viata mi-am dorit apropierea ei.Ea se transformase in singura care ma inţelegea, şi ştia sa ma incurajeze, sa-mi alunge temerile.
Ulterior, din cauza doar a neancrederii in mine, mi-am parasit frumosul vis de a deveni medic, urmand Politehnica.Atunci cu siguranţă ceva a murit in mine.Şi cred ca acela e şi inceputul unei lungi perioade din viata mea, in care m-am simţit nefericita , neamplinita si dădeam vina ba pe una ba pe alta, departe fiind insa de realitate.Bucuria despre care vorbeşte John in cartea sa ca trebuie in mod imperios s-o avem in inima pentru a duce o viata normala, in care sa ne simţim bine cu noi inşine, sa fim o prezenta dorita si agreabila pentru cei din jurul nostru eu n-o aveam.
In acest moment, ma simt linistita si increzatoare in mine.Am descoperit ca nu m-am nascut o fricoasa, si ca dependenta de vieţile nimanui.Pentru ca dependenta de mama, exact cum povesteşte John, eu am transferat-o apoi asupra soţului meu,  apoi asupra copiilor mei.Iar dacă nu ma opream sa ma cunosc cu adevarat banuiesc ca e posibil s-o mai fi transferat şi asupra unui om drag care s-ar fi apropiat de mine.Se spune ca niciodată nu e prea tarziu.Imi doresc sa ma bucur de ce-am descoperit. Schimbarea mea e vizibila pentru cei apropiaţi.Şi nu numai.O schimbare radicala de atitudine.In bine.Paşesc acum increzătoare pe drumul vieţii.Cand merg pe strada zambesc, si am curajul sa ma uit in ochii oricarui interlocutor.Ştiu ce defecte am, dar imi cunosc si calitaţile.Lupt ca la suprafaţa sa razbata omul bun din mine, intr-un procent cat mai mare in detrimentul celui rau. Regret mult ca nu eşti langă mine.Mi-ar fi fost cu siguranţa  inmiit mai uşor sa-ţi vorbesc despre aceste lucruri decat sa-ţi scriu.Poate şi pentru ca te-aş fi putut privi in ochi.Ochi de care de-ai şti cat mi-e de dor! As fi sesizat reacţiile de pe fata ta in timp ce eu povesteam.Iar tu, ai fi avut posibilitatea sa vezi şi să simţi entuziasmul cu care-ţi vorbesc.Entuziasm ce probabil ţi-ar fi amintit de cel cu care ţi-am spus pentru intaia oara :"te iubesc!".Acel "te iubesc", poate ţi s-a parut atunci, doar doua cuvinte goale, rostite de o persoana draguta si misterioasa.Erau de fapt un firav şi sfios sentiment, dar care pleca din adancul unui suflet bun si curat.Sentiment care, aioma unui izvor mic de apa, curgand incontinuu, s-a tansformat in calatoria sa intr-un rau de toata frumuseţea.Oricum ma bucur ca existi, vreau sa cred ca esti bine, ca eşti fericit, şi....ceva imi spune ca aceste randuri te vor bucura.Vezi, dorinţa de comunica cu tine sambată seara s-a pastrat.E  intactă. Şi inca multe din sentimentele ce traiesc in inima-mi pentru tine sunt mai vii ca niciodata.  Te pup şi...noapte buna!

luni, 22 august 2011

Primul cuvant, prima privire, primul zambet…

Imi tot ziceam ca, cumva, candva, povestea mea, asa cum e ea, dezgolita de aparente, eliberata de mastile pe care e fortata sa le poarte, isi va croi singura drum printre cuvinte si se va lasa privita pana-n strafunduri fara sa mai conteze ce-ar urma dupa. Candva… cand nimic nu i-ar mai impiedica pasii si sufletul nu s-ar mai simti stingher afisandu-se exact asa cum e… candva ar fi venit si ea, vremea dezvaluirilor.

Azi, insa, inteleg ca nici cuvintele nu mai pot trece dincolo de bariera tacerii si-a tristetii, ca ceea ce-ar mai putea ele acum sopti n-ar fi decat o incercare sortita esecului chiar de la inceput. Timpul n-a facut decat sa fortifice zidurile ce-aveau, candva, doar rol de aparare si-acum sunt prizonier intre ele. Stiu acum ca iubirea e un altar care cere jertfa suprema. Si ce poti sa jertfesti mai de pret pe altarul iubirii decat iubirea insasi? Cenusa ce ramane in urma nu mai are forta sa zguduie o lume si doar aducerile aminte sunt cele ce mai trezesc fiori pe sira spinarii.

Primul cuvant, prima privire, primul zambet… legatura aceea, nascuta atat de dintr-o data, atat de neasteptat a fost, intru inceput, pe cat de straniu de puternica, pe-atat de intima, de personala… a fost complicitatea care facea, intre noi, sa fie totul imbracat intr-o aura de mister atat de fascinanta… cu cata emotie am savurat primele clipe impreuna… cu cat nesat am sorbit primele priviri… cat de multa speranta si-a facut loc in suflet… cat avant de viata a luat intreaga fiinta… alergarile acelea sufletesti, mana in mana, cu degetele strans impletite, intr-o zi de vara cu iz de poveste… si-apoi, tarziu in noapte, pe neasteptate, zborul acela al primului sarut, un sarut pe cat de profund, pe-atat de temator, de vinovat… si toate acele clipe de viata ce-au urmat, cununa a unor trairi intense, primite cu o foame greu de imaginat, acele clipe de viata dorite, asteptate, cersite si traite, toate, cu disperarea acelui om ce-si stie traite ultimele clipe…

Si nu, n-a fost un vis, o naluca, o iluzie, n-a fost un joc al imaginatiei, n-a fost decat… ce-a trebuit sa fie, poate. A fost – si e – pecetea unei trairi ce-a zguduit o lume, ce-a inaltat un suflet ce nu spera in posibilitatea unui astfel de zbor vreodata…

Cand, in numele iubirii, renunti la toate visele… nu pentru ca vrei ci pentru ca, in realitate, unele lucruri chiar sunt imposibile… imposibile pentru un simplu om… ce rost isi mai au cuvintele? Zbaterile? Sperantele?

 Au trecut aproape doi ani. De viata si de moarte. Acum simt, nu ca trebuie sa ma opresc, ci ca nu mai pot continua. Ca fiecare pas ce-ar urma n-ar face decat sa murdareasca ceva ce-as vrea sa ramana, desi dureros, curat. Adanc.
Asa ca, pasii de azi sunt cei ai petrecerii pe ultimul drum a razvratirii sufletului impotriva vietii. Poate ca renunt si predau armele. Sau, poate, doar accept. Nu inteleg. Dar, probabil, nici nu e necesar. “Nu strig, nu ma jelesc, nu plang”. Doar tac.

vineri, 19 august 2011

Tu, vis de primăvară, mă cheamă lângă tine

Cum te-aş iubi?
O ştie numai marea,
sau poate numai vântul
ce trece-naripat:
ţi-aş da, în cupa plină
de rouă, sărutarea
şi pe-al tău trup de nimfă
m-aş zămisli-n păcat.
Cum te-aş iubi?
O ştie numai noaptea
ce-ntinde braţ de floare
pe trupul tău divin,
m-aş transforma în stropul
licorilor pe care
doar zeii de-altădată
le tot gustau din plin.
Tu, vis de primăvară,
mă cheamă lângă tine
să degustăm aroma
plăpândelor iubiri,
şi glasul tău să sune
a ciripit de mierlă
când codrul meu de doruri
pluteşte în doiniri.

Leonid Iacob

miercuri, 17 august 2011

Dar sa tii minte dragul meu Ca ai avut cheia sufletului meu...


"Cand te-am gasit intaia oara 
Credeam ca-i doar fior intamplator. 
Ma razgandeam in sinea mea a mia oara 
Dar nu stiam ca nu e numai dor... 

Te-am regasit in fiecare clipa, 
Te-am intalnit in fiecare gand. 
Stiam ca biata-mi inima ranita 
Acum se rupe de trecut. 

Si m-am mintit de frica sa nu doara 
Mi-am zis de mii de ori in gand 
Ca inima nu mi-o dau iara 
Nu vreau sa sufar ca-n trecut. 

Dar mi-am gasit iar cheia din sertarul 
Uitat de vremuri, prafuit 
Si te-am lasat sa intri ca-ntr-o doara 
In inima, in suflet si in gand... 

Nu stiu de vei avea rabdarea 
Sa vindeci ranile ce n-au trecut 
Si poate n-ai puterea sa gustam paharul 
Unei noi vieti, unui nou inceput. 


Si de va fi sa inchid inima la loc, 
Nu-mi pare rau , n-a fost un joc 
Dar sa tii minte dragul meu 
Ca ai avut cheia sufletului meu... 

Nu ti-am cerut nimc in schimb, 
Nu am vrut sa fii in gandul meu 
Doar un fior de primavara 
Nu mi-am dat sufletul doar intr-o doara 
N-a fost un simplu joc cu un final de-o vara. "

vineri, 12 august 2011

Toti avem visuri ascunse si putini ne bucuram de transpunerea lor in practica...


".........de multa vreme, in oceanul clipelor, prin valurile agitate, ceva stralucitor, plin de indrazneala, cauta calea catre destinatar. Un pergament ingalbenit de vreme zace in inchisoarea sperantei ca va ajunge la momentul in care sa se supuna supletii gatului sticlei si sa se bucure de aerul primirii adrisantului. Vrea sa traiasca alaturi de el emotia framantarilor celor doua suflete care incearca sa comunice prin mijlocul stravechi al soliei. Vede curcubeul . Curcubeul ii leaga pe cei doi. Lacrima trairilor izvoraste subit. Rasare soarele sau apune in acelasi timp. Totul se comprima sau se dilata. Depinde de incarcatura mesajului. Furtuna lautrica stapaneste trupul napastuit de amarul asteptarii. Se lasase prea mult asteptat. Petele timpului creaza tabloul ubicuu al asteptarii. Poate ca rodul asteptarii nu este cel visat sau poate ca visul nu corespunde canoanelor societatii. Secretul e ca toti avem visuri ascunse si ca putini ne bucuram de transpunerea lor in practica. Societatea e fatarnica. Nu recunoaste acest razboi meschin. Impune reguli dure care sa suprime ceea ce se crede impotriva naturii lucrurilor. Dar, pe masura ce interdictia creste, dorinta se amplifica direct proportional. Fructul oprit are seva impotrivirii la lege si este ravnit de aceeasi societate care impune abstinenta. E un soi de masochism la care lumea participa tacit. Nisipul vremii erodeaza fetele celor care se lupta cu asteptarea si cu nadejdea comandata de inima. Petalele valurilor se deschid repetat si se topesc inainte ca cineva sa le poata atinge. Cantecul asurzitor generat de furtuna pasiunii pare ca trece neobservat. Dar realitatea dezvaluie lumile paralele in care traim. Una e cea pe care pretindem ca o traim dupa traditii si norme, iar cealalta se sfieste candid in spatele fiecaruia. Este lumea pe care o traieste fiecare dupa propria nazuinta, dar in secret. Ne ascundem chiar si de noi insine, insa vin clipe cand faptele ne tradeaza si ne surprind atunci cand cortina inevitabilului se trage brusc sau e manipulata de prea plinul asteptarii aparent fara de sfarsit. Scrasnim de prea multe ori din dinti si lasam prea mult de la noi. Sufletul incearca sa iasa din temnita cruda a oprelistilor. Curajul rataceste prea des in desertul mintii supuse lumilor paralele. Nu mai stim in ce lume traim. Intersectarea acestor lumi e inevitabila. Spaima creste atunci cand incolteste sentimentul pierderii identitatii."
(Constantin Edy)

sâmbătă, 6 august 2011

Candva stiam ca maine ai sa ma astepti iar...


Candva stiam ca maine ai sa ma astepti iar, in acelasi loc. Imi spusese-si ca nimeni si nimic nu va reusi sa ne desparta... Ce conteaza tot zbuciumul asta al vietii pe langa o mare iubire? De ce sa nu-ti lasi ragazul sa te ridici deasupra lucrurilor cand, iubind, simti ca lucrurile palpabile nu mai conteaza?
Uite, pana si fotoliul asta pe care stau o sa-mi vorbeasca intotdeauna despre tine..., despre tine si, seara asta..., in care el ma tine in brate pe mine si toata dragostea mea... Asa simteam atunci, asa gandeam atunci! Eram tot eu, in acelasi loc, in acelasi trup, in bratele aceluiasi fotoliu... Si cate s-au schimbat de atunci...
Atunci credeam ce-mi spuneai: ca nimic nu va putea sa ne desparta. Si uite ca acum esti departe, nici nu mai stiu ce faci, ce gandesti, ce simti... Mai caut motivele despartirii noastre si, realizez ca oamenii cauta motivele lucrurilor care li se intampla in afara lor. Nu lucrurile ne despart, nu lucrurile ne modifica, dar despre asta..., o sa mai vorbim...

Spuneam despre motivele despartirii noastre... Si spun: ni s-a intamplat, ni s-a intamplat intradevar! Si noi ca si altii, dam vina pe lucruri pentru ca din cauza lor ni s-a intamplat. Si pentru ca stau pe fotoliul asta, ma intreb: cum ar fi putut schimba ceva in viata mea fotoliul asta..., care tace? Daca ma lovesc de el si ma doare, voi spune: fir-ai sa fii, ce m-am lovit! Voi considera imediat ca fotoliul sta unde nu trebuie..., in drumul meu. Numai ca eu sunt de vina, ca drumul meu a trecut pe unde nu trebuia... Asa cautam noi oamenii motivele..., in alta parte.

Parca am avut candva niste ganduri..., ale mele, parca am avut candva un loc..., parca am avut candva niste prieteni! Unde or fi toate? Si daca le-am avut candva, de ce ma simt oare ca si cum asa sunt de cand lumea? Cine am fost, cine sunt, cine voi fi, cand m-am schimbat si oare chiar m-am schimbat? De ce niciodata n-am stiut ca ceea ce mi se-ntampla nu trece pe langa mine, chiar daca ma incapatanez sa cred ca nu este asa? Daca as fi stiut ca am sa ma trezesc intr-o zi cautandu-ma fara sa ma gasesc, poate ca te-as fi oprit atunci, ti-as fi spus: ramai! Numai ca e in firea oamenilor sa creada ca trec prin viata triumfatori..., ca prin fum...

Uite cum trece seara asta in care nu am nimic de facut, in care ma pot gandi in voie si..., m-am trezit dintr-o data ca plang... N-am nici un motiv, imi spun..., numai ca trebuie sa vina de undeva lacrimile astea. Poate e doar faptul ca ma odihnesc. Stiti, eu cred ca toti oamenii sunt tristi..., se obosesc zi de zi sa para fericiti, sa para veseli..., doar cand se odihnesc..., sunt tristi...

miercuri, 8 iunie 2011

Cand vei privi catre stele si te vei gandi la el/ea, acestea iti vor asculta gandurile si se vor aduna pentru a forma chipul perechii tale.

Sufletul pereche este precum un porumbel alb.
Este incredibil de frumos, te poate face sa te simti atat de liber si te  poate purta pe cele mai inalte culmi.
Doua persoane ce formeaza o singura inima, ce impart o singura viata si creeaza o iubire sfanta, pura precum sufletul unui copil.
Sunt acele momente in care ii privesti poza si incepi sa simti un fior fara explicatie. Cand stai si zambesti minute in sir privind acea poza.
Sufletul pereche este cel care doar cu un zambet te poate face sa te simti nemuritor.
Numai el te poate purta prin viata si o poate face fericita. La sfarsitul vietii tale alaturi de sufletul tau o sa ai un singur regret: ca parca au trecut doar cateva secunde si o sa ai dorinta arzatoare de a trai inca o mie de vieti.
Un suflet pentru care ai renunta si la propria viata ca el sa traiasca si daca tu nu vei mai fi, tot timpul o parte din tine va trai alaturi de el.
In momentul in care am ajuns la sfarsitul vietii noastre, nu trebuie sa fim tristi, deoarece sufletele noastre se vor iubi o eternitate. In acea clipa vom fi cu adevarat liberi si vom putea zbura ca acei porumbei albi.
Cand vei privi catre stele si te vei gandi la el/ea, acestea iti vor asculta gandurile si se vor aduna pentru a forma chipul perechii tale.
In acel moment vei zambi, inima se va purta nebuneste si vei simti cum lacrime de fericire iti mangaie obrajii.
Este ca si cum cineva a gasit telecomanda inimii tale si tu nu poti face nimic sa iti stapanesti sentimentele.
Cineva care apare in viata ta si din acel moment totul se schimba. Simti ca din clipa aia nu mai esti doar tu, acum suntem noi doi.
Nu te vei mai gandi la tine, o sa-ti doresti doar sa-i oferi adevarata fericire si devii incapabil sa o ranesti. Singurele lacrimi pe care i le oferi sunt cele de bucurie.
autor: Alexandru Apostol

Întâlnirea cu un suflet-pereche

“Întâlnirea cu un suflet-pereche geamăn este ca atunci când întâlnești un vechi prieten pe care nu l-ai văzut de mult. Te simți bine cu acea persoana și reiei legătura exact de unde ai lăsat-o în viața trecută, ca și cum nu s-ar fi scurs timp deloc de la ultima voastră întâlnire”
- Gloria Chadwick -
”Prietenii şi persoanele pe care le-ai iubit în vieţile precedente sunt suflete-pereche.
Când întâlneşti un suflet pereche, simţi că există o legătură şi o relaţie specială între voi, asociată cu o senzaţie de familiaritate. Te simţi foarte bine cu ei şi relaţia dintre voi este de tip pozitiv.
Chiar când ţi se întâmplă să ai ceva probleme şi unele discuţii, totul se rezolvă uşor şi odată ce-ai înţeles substratul, situaţia – chiar dificilă – serveşte la învăţarea de către amândoi a unei lecţii identice.
Există trei categorii de suflete-pereche. Fiecare dintre categorii are trăsături caracteristice care le face distincte şi de neconfundat faţă de alte persoane din viaţa ta.
Suflete-pereche camarade, sunt oamenii care te ajută să îţi atingi un scop, sau te sprijină în îndeplinirea unei anumite sarcini propuse.
Ajutorul lor se poate manifesta printr-o simplă observaţie făcută în timpul unei conversaţii, care te luminează într-o dilemă şi te readuce pe cărare, sau poate îţi oferă chiar un ajutor fizic, prin care îţi poţi atinge scopul urmărit.
Ei intervin şi te sprijină în cele mai diverse moduri, atunci când ai mai multă nevoie. Darul lor, oricum s-ar exprima, îţi oferă posibilitatea de a învăţa, de a-ţi împărtăşi cele ştiute de ei şi de a fi ajutat.
Într-o viaţă anterioară tu ai fost cel care i-ai ajutat, iar acum te răsplătesc, dându-ţi înapoi cele primite.
Îţi întâlneşti sufletele-pereche camarade zilnic într-o mare varietate de situaţii şi împrejurări. Le recunoşti în prietenul care îţi oferă un sfat înţelept la problema care te frământă, în cunoştinţa care îţi oferă să te transporte atunci când te-a lăsat maşina în pană sau în profesorul care te îndeamnă la învăţat.
El sau ea ar putea fi cineva care are aceleaşi interese sau îndeletniciri particulare cu tine, sau cineva care te încurajează să faci ceva bun, ceva ce ai dori să faci, sau chiar şeful care îţi apreciază munca.
Sufletele-pereche camarade sunt oameni cu care te simţi bine. Sunt cei cu care ai petrecut împreună o perioadă scurtă de timp într-o viaţă anterioară. De obicei nu există o legătură serioasă între voi şi asocierea din prezent cu ei tinde să fie de scurtă durată.
Dacă legătura dintre voi devine mai puternică datorită relaţiilor voastre pozitive şi permanente, ei pot deveni suflete – pereche gemene în viitor.
Suflete-pereche gemene sunt acei oameni cu care ai avut o relaţie specială de prietenie în multe vieţi trecute. Te simţi total deschis şi destins în prezenţa lor.
Întâlnirea cu un suflet-pereche geamăn este ca atunci când întâlneşti un vechi prieten pe care nu l-ai văzut de mult.
Te simţi bine cu acea persoană şi reiei legătura exact de unde ai lăsat-o în viaţa trecută, ca şi cum nu s-ar fi scurs timp deloc de la ultima voastră întâlnire.
Recunoşti un suflet-pereche geamăn, ca pe cineva având toate caracteristicile unui suflet-pereche camarad, dar cu o legătură mai profundă între voi.
Sufletele-pereche gemene, sunt de obicei membri de familie apropiaţi sau prieteni deosebiţi.
Uită-te la prietenii adevăraţi pe care îi ai, cei care te înţeleg întru-totul şi vei vedea în faţă un suflet-pereche geamăn.
Deseori nici nu e nevoie să îi vorbeşti, deoarece sufletele voastre sunt acordate între ele la nivel telepatic. Îi cunoşti gândurile şi simţămintele în mod intuitiv.
Vei vedea de asemenea că multe din experienţele vieţii tale prezente se desfăşoară în paralel cu cele ale sufletului tău pereche-geamăn.
Vă veţi ajuta unul pe altul, în diverse moduri, să evoluaţi şi să învăţaţi, iar prietenia dintre voi se va întări şi mai tare. Relaţia voastră actuală poate dura de la câţiva ani, până la toată viaţa.
Chiar în cazul că vă despărţiţi, o veţi face de o manieră pozitivă şi veţi păstra o amintire frumoasă prieteniei dintre voi.
Un suflet-pereche flacără geamăn este unicul şi singurul tău suflet-pereche adevărat. Aţi petrecut multe vieţi împreună, plini de dragoste şi grijă unul faţă de celălalt şi legătura dintre voi este profund spirituală.
Când îl întâlneşti din nou în această viaţă – ca bărbat sau ca femeie  – simţi o atracţie imediată şi între voi se stabileşte un raport cu totul special. Simţi un curent electric de energie care trece prin amândoi şi ai senzaţia că vă cunoaşteţi dintotdeauna.
Sufletul tău îl recunoaşte imediat pe celălalt şi îşi aminteşte de sufletul-pereche flacără şi acest lucru este resimţit în profunzimea extremă a fiinţei tale.
Nu există decât un singur adevărat suflet-pereche care este jumătatea ta perfectă şi împreună creaţi o atmosferă ca de vrajă între voi, ceva ce nu mai simţi cu nimeni niciodată.
Un suflet-pereche flacără geamăn are toate caracteristicile şi calităţile unui suflet-pereche camarad şi cele ale unui geamăn, combinate în aceeaşi persoană, faţă de care ai un sentiment cu totul şi cu totul special.
Acest sentiment este întotdeauna perfect reciproc.
Se spune că acest suflet flacără reprezintă jumătatea sufletului tău şi că împreună formaţi un adevărat întreg, plin de dragoste şi armonie.
Când îţi găseşti sufletul-pereche flacără, îţi găseşti în acelaşi timp imaginea în oglindă a sufletului tău.
Sufletul tău îşi aminteşte frumuseţea şi bucuria dragostei spirituale pe care o împărtăşiţi şi încearcă să o trăiască şi să o exprime pe durata încarnării tale fizice.
Sufletul tău-pereche flacără geamăn este de cele mai multe ori de sex opus, deşi în anumite ocazii el sau ea se pot prezenta sub forma unui frate sau soră – de obicei geamăn.
S-ar putea chiar să semănaţi unul cu altul, având trăsături identice, mai ales în jurul ochilor.
Între sufletele-pereche flacără apare un fenomen interesant.
Energiile spirituale sunt într-un acord atât de perfect şi atât de legate unele de altele, încât se formează un arc strălucitor de lumină între aurele lor, un curcubeu de energie ce uneşte cele două suflete.
Multă lume crede că din momentul în care ţi-ai găsit sufletul-pereche flacără, te căsătoreşti cu el şi trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Se poate întâmpla şi aşa, dar pot apărea totuşi probleme datorită karmei negative intervenite între voi în vieţile anterioare.
Sigur este faptul că între două suflete-pereche-flacără curge în permanentă un fluviu subteran de iubire, care depăşeşte orice negativitate.
Nu te întâlneşti cu sufletul tău-pereche flacără în fiecare dintre vieţi, deoarece se poate întâmpla ca lecţiile individuale care trebuie învăţate de către fiecare dintre voi să fie diferite, sau calea propusă de evoluţie să nu coincidă.
Chiar dacă nu sunteţi alături, fiecare tindeţi prin ceea ce faceţi să ajungeţi din nou împreună şi sufletele voastre evoluează pe un drum spiritual comun.
Este posibil ca în decursul uneia dintre vieţi, să fiţi împreună doar un răstimp scurt, deoarece aţi căzut în prealabil de acord să vă ajutaţi unul pe altul într-un mod anume, sau puteţi fi alături toată viaţa.
Totul depinde de ceea ce aţi hotărât înainte de a vă fi născut.”
Sursa: Gloria Chadwick, “Descoperirea vietilor trecute

sâmbătă, 4 iunie 2011

Ma intreb,dac-as putea intoarce timpul.....

Un an si...ceva.De iubire,de asteptare...de speranta.N-a trecut o zi ,o noapte fara sa-mi imaginez apropierea mult dorita.
   Ma intreb,dac-as putea intoarce timpul,daca n-as mai gresi ce stiu eu c-am gresit,nici ce ti s-a parut tie c-am gresit...Atunci te-ai intoarce?Ai putea sa ma faci sa mor de fericire,vazandu-te cum urci scarile spre camaruta mea...spre usa sufletului meu...?Si daca da......tu oare iti poti descrie reantalnirea noastra?Eu.....ma tem ca as fi opusul celei din...rochita visinie...Mi-ar fi teama sa nu dispari din nou.......mi-ar fi atat de bine...atat de bine...Nu stii cat de bine!Dar....esti asa departe...de mine...de ce simt...nici macar nu stii...nu vrei sa stii....Vreau sa te stiu fericit...si.nu singur...Vreau sa stii cat de aproape-mi esti...azi...sambata in general...ca pe vremea cand...gandurile mele ajungeau la tine...A fost odata....

duminică, 29 mai 2011

Dragostea totala, pentru a o intalni, ea trebuie cautata…, apoi asteptata!


Asteptand… Asteptand ce?
Iubiri de-o viata, iubiri de-o vara, iubiri de-o seara!? Oare au ele un numitor comun? Sau le diferentiaza ceva? Cand e o dragoste "adevarata" si cand e numai amagire? Iata intrebarea pe care ne-o punem cu totii: e dragoste adevarata povestea mea de dragoste? Probabil ca pentru unii nu e, din moment ce se afla aici… Oricum, e greu de spus..., dragostea e ceva subiectiv. E ceva despre care nu citesti din carti, nu afli de la prieteni, ci o traiesti sau nu, in functie de disponibilitatea ta sufleteasca, de capacitatea ta de a darui si a te darui. Fiecare iubeste cat si cum poate. Unul iubeste de ani de zile aceeasi persoana pana la uitarea de sine, altul vede o pereche de ochi albastri in autobuz si se declara indragostit iremediabil.
Pana la urma, e posibil sa cauti iubire si, cand zic iubire ma refer la toate formele ei de exprimare, la mai multe persoane IN ACELASI TIMP? Ia sa vedem, ce parere aveti voi, cei de aici? Aud? "O, da, sigur ca putem", spun unii. Noi, ceilalti, nu putem decat sa-i credem, asa se manifesta dragostea la ei.
Interesant este ce se ascunde in spatele acestei neputinte de a alege…? "Fiecare imi ofera ceva ce celalalt nu imi poate oferi". Asa sa fie oare? Cine pe lumea asta iti poate oferi totul si, care e problema de nu-ti poti accepta partenerul asa cum este, cu plusurile si minusurile lui? Si, ce te face sa crezi ca tu, cel care joci acest joc pe doua sau chiar mai multe planuri, ii oferi totul? Iata deci o problema: vrei totul, fara sa dai prea mult in schimb! E o justificare greu de acceptat pentru o responsabilitate pe care nu vrei sa ti-o asumi! "Nu ma deranjeaza ca umbla si cu alta, atata vreme cat are grija de casa, ce daca sunt nefericita...?" Ce alte cuvinte exprima, mai bine de atat, lipsa respectului de sine, convingerea (falsa de altfel) ca nu esti mare lucru si nu meriti mai mult?
Ce poate sa determine pe cineva sa oscileze intre mai multe asa zise iubiri? E o dereglare in psihicul acelei persoane? Categoric nu, dar atunci cand nu poti renunta la acest obicei, inseamna in primul rand ca te temi. Vrei totul si te temi sa pierzi ceva. De ce? Fiindca nu te cunosti si nu stii ce meriti sau ce vrei. Sau poate ca exista ceva sau cineva care iti controleaza viata fara sa-ti dai seama de asta. In al doilea rand, ca nu ai curajul sa pui lucrurile la punct… Iti iei avant de fiecare data sa rezolvi situatia, sa-i spui ca totul s-a terminat, ca tu..., dar n-ai curajul s-o faci. N-ai curajul sa pui punct si sa o iei de la capat. Te temi de santaje emotionale, de lacrimi si de ce mai stii tu si te complaci. E mai comod sa stai sa astepti, decat sa iei taurul de coarne. In al treilea rand, te temi sa te implici mai profund. Dragostea nu e ceva static, ea se transforma. Altfel iubesti tanar si nelinistit, altfel garbovit de spate. Asta nu inseamna ca nu poti trai o dragoste adevarata la fel de bine la 20 sau la 40 de ani. Cand cauti dragostea in mai multe luntre, e clar ca ti-ai rezervat o portita de scapare "in caz ca"... E clar ca te temi ca nu cumva sa te implici prea tare. Si daca exista aceasta teama, e cazul sa-ti pui niste intrebari: mai e oare asta dragoste? Sau e chin? Sau comoditate? Sau lasitate? Sau lipsa stimei de sine? Ori din toate cate putin?
Toti am trait un moment in care nu ne-am putut decide, in care nu am stiut sa iubim sau daca iubim ori n-am simtit ca suntem iubiti. Am iubit doar ce nu am putut atinge sau abia dupa ce am pierdut. E firesc sa iubesti asa, multiplicat, divizat si complicat la 20 de ani. E nefiresc sa continui sa faci asta o viata. Dupa ce experimentezi franturi de feluri de iubire si intelegi cine esti, ce vrei si ce meriti cu adevarat, e cazul sa incerci si dragostea implinita, care incepe cu scantei, se sudeaza ca o prietenie, se materializeaza prin asumarea de responsabilitati fata de celalalt si e multiplicata calitativ prin fidelitate. Acestea sunt ingredientele dragostei totale.
Caci pana la urma, asta ne dorim cu totii: dragostea totala. Dar pentru a o intalni, ea trebuie cautata…, apoi asteptata!

Gandul meu iti mangaie fruntea si-ti saruta ochii…,


…Fiecare om care vine in viata mea e o bucurie, chiar o minune. Fiecare om care pleaca lasa o rana…, mai mica sau mai mare, mai dureroasa sau mai putin dureroasa!
Si asa iti dai seama ca ai urcat pe un piedestal, de pe care ceilalti nu vor sa te coboare (cei dragi)…, fiindca ei nu stiu ca esti inconjurat de prapastii…, de dureri, de singuratate, de necuvinte, de umbra lucrurilor pe care nu le vezi posibile!
Putini au curajul sa ne iubeasca asa cum suntem in realitate! Putini au curajul sa ne iubeasca pana la capat…! Prea putini vor sa ne cunoasca cu adevarat!
Oamenii au devenit atat de grabiti incat uita sa iubeasca!
Intotdeauna am fost un razvratit, gata sa sparga anumite limite ale prejudecatilor si mentalitatilor depasite…, dar pentru asta platesc…, poate macar acum m-am invatat minte!

…Gandul meu iti mangaie fruntea si-ti saruta ochii…, te cheama dincolo de bariere si dureri, sa-ti lasi zambetul sa traiasca, sufletul sa respire, ochii sa priveasca adanc si buzele…sa, rosteasca ceea ce fiinta ta cauta…, simte!
Pentru ca…”Nu esti infrant atunci cand sangerezi, nici cand ochii sunt in lacrimi. Adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vise!”, cum spunea Iorga…
…Uneori si cuvintele tac!
Privind in jur, vezi iubiri care au devenit nimic si-atunci inveti sa ti se faca frica! Si de multe ori ajungi la nimic dintr-o prostie ori din monotonie!
Si asta imi aduce aminte de cuvintele lui Shakespeare: “Legile inimii presupun si ele stadii si trepte de evolutie. O pasiune exceptionala care atinge zonele incandescente ale simtirii omenesti nu poate aparea pe un teren virgin, ci numai in urma unui precedent de proportii, mai restranse, care are menirea sa pregateasca sufletul pentru grava, esentiala si mareata batalie careia ii este sortit. Masura adevarata a omului o releva doar o mare iubire!”

…Ca sa-l cunoasca pe Cesar, Cleopatra, insotita de un singur credincios, a trecut marea cu barca, infruntand-o, s-a lasat infasurata intr-un sac ordinar si dusa pe umeri la palatul lui Cesar, fara ca nimeni sa-si inchipuie ca intr-un covor, purtat pe umeri, Regina Egiptului, Cleopatra, vine sa-l vada pe Cesar!

Gandul meu ti-a atins fruntea… Nu ai simtit o adiere usoara?


Am uitat de cand cuvintele se ingemaneaza cu tipetele din noapte. Mi-aduc aminte…, doar aminte…, de glasul timpului care-mi vorbea de tacere. As vrea sa nu uit chipul propriilor amintiri, dar departe…, zambetul paleste si tot ce stiu e o imagine pur si simplu.
Mi se intampla ca uneori, ascultand impulsul sufletului sa fac ceva…si apoi, rationand, tot ceea ce urmeaza sa contrazica punctul initial. Cei care nu inteleg, se dau la o parte fara ca macar sa puna intrebari; iar ceilalti…, sunt atat de putini incat nici nu stiu ce i-a adus langa mine si cum de au ramas!
Se intampla sa fugi…, ca apoi sa te opresti brusc intrebandu-te ce sa faci!
Am uitat sa nu ma mai joc cu mine si de aceea, unii cred ca ma joc cu ei. Mi-aduc aminte ca atunci cand stiam sa fiu doar eu…, niciodata nu am fost crezut. As vrea sa nu uit macar amintirea viselor mele ca sa pot vedea ce mi-a mai ramas din diminetile albastre.
Cuvintele dor uneori, tacerea doare…si apoi imi spun ca nu-mi place ciorba incalzita!
Si atunci stii ca nu vrei singuratatea in doi, preferand singuratatea…, daca nu poti fi cu cineva!
Buna seara! Aici clipa tace si asteapta o raza de Luna sa-i provoace umbra la plimbare.

“Vezi, randunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii
De ce nu-mi, de ce nu-mi vii?”

Imi iau curcubeul de ganduri cenusii si-mi incing mijlocul si fug departe, acolo unde pasii mei nu mai seamana cu tipete si pleiade de ploi.
Undeva, din mine, se aude un geamat surd de glas neauzit! Nu mai indraznesc sa intreb culorile, nu mai indraznesc sa continui sirul intrebarilor. Pur si simplu, calc si merg undeva…, dincolo de ceea ce ma doare, dincolo de lacrimile si cafelele din noapte, dincolo de indiferenta zilelor.
Gandul meu ti-a atins fruntea… Nu ai simtit o adiere usoara?