Primul cuvant, prima privire, primul zambet…

Imi tot ziceam ca, cumva, candva, povestea mea, asa cum e ea, dezgolita de aparente, eliberata de mastile pe care e fortata sa le poarte, isi va croi singura drum printre cuvinte si se va lasa privita pana-n strafunduri fara sa mai conteze ce-ar urma dupa. Candva… cand nimic nu i-ar mai impiedica pasii si sufletul nu s-ar mai simti stingher afisandu-se exact asa cum e… candva ar fi venit si ea, vremea dezvaluirilor.

Azi, insa, inteleg ca nici cuvintele nu mai pot trece dincolo de bariera tacerii si-a tristetii, ca ceea ce-ar mai putea ele acum sopti n-ar fi decat o incercare sortita esecului chiar de la inceput. Timpul n-a facut decat sa fortifice zidurile ce-aveau, candva, doar rol de aparare si-acum sunt prizonier intre ele. Stiu acum ca iubirea e un altar care cere jertfa suprema. Si ce poti sa jertfesti mai de pret pe altarul iubirii decat iubirea insasi? Cenusa ce ramane in urma nu mai are forta sa zguduie o lume si doar aducerile aminte sunt cele ce mai trezesc fiori pe sira spinarii.

Primul cuvant, prima privire, primul zambet… legatura aceea, nascuta atat de dintr-o data, atat de neasteptat a fost, intru inceput, pe cat de straniu de puternica, pe-atat de intima, de personala… a fost complicitatea care facea, intre noi, sa fie totul imbracat intr-o aura de mister atat de fascinanta… cu cata emotie am savurat primele clipe impreuna… cu cat nesat am sorbit primele priviri… cat de multa speranta si-a facut loc in suflet… cat avant de viata a luat intreaga fiinta… alergarile acelea sufletesti, mana in mana, cu degetele strans impletite, intr-o zi de vara cu iz de poveste… si-apoi, tarziu in noapte, pe neasteptate, zborul acela al primului sarut, un sarut pe cat de profund, pe-atat de temator, de vinovat… si toate acele clipe de viata ce-au urmat, cununa a unor trairi intense, primite cu o foame greu de imaginat, acele clipe de viata dorite, asteptate, cersite si traite, toate, cu disperarea acelui om ce-si stie traite ultimele clipe…

Si nu, n-a fost un vis, o naluca, o iluzie, n-a fost un joc al imaginatiei, n-a fost decat… ce-a trebuit sa fie, poate. A fost – si e – pecetea unei trairi ce-a zguduit o lume, ce-a inaltat un suflet ce nu spera in posibilitatea unui astfel de zbor vreodata…

Cand, in numele iubirii, renunti la toate visele… nu pentru ca vrei ci pentru ca, in realitate, unele lucruri chiar sunt imposibile… imposibile pentru un simplu om… ce rost isi mai au cuvintele? Zbaterile? Sperantele?

 Au trecut aproape doi ani. De viata si de moarte. Acum simt, nu ca trebuie sa ma opresc, ci ca nu mai pot continua. Ca fiecare pas ce-ar urma n-ar face decat sa murdareasca ceva ce-as vrea sa ramana, desi dureros, curat. Adanc.
Asa ca, pasii de azi sunt cei ai petrecerii pe ultimul drum a razvratirii sufletului impotriva vietii. Poate ca renunt si predau armele. Sau, poate, doar accept. Nu inteleg. Dar, probabil, nici nu e necesar. “Nu strig, nu ma jelesc, nu plang”. Doar tac.