luni, 10 ianuarie 2011

OCHII - oglinda sufletului....



Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului sau ca ochii sunt nestematele sufletului…..Se spune ca ochii caprui fura inima oricui……ca ochii albastri ca seninul te imbata ca si vinul …..sau ca ochii verzi niciodata sa nu-i crezi……..

        Se spune ca persoanele ce au ochii caprui sunt deosebit de perseverente si fac totul pentru a obtine ceea ce isi doresc….Sunt persoane amabile, politetea mai intotdeauna e un princiupiu ce-l respecta cu strictete….Nu fug niciodata de responsabilitati …. Le place sa zambeasca si sa-i determine pe cei din jurul lor sa faca la fel….. Sunt incapatanati si orgoliosi, si rar renunta la convingerile lor. …..Se supara usor, dar le trece la fel de repede…. Cand sunt suparati sau tristi doresc liniste, sa fie singuri, pentru a se gandi….
       In ceea ce priveste relatiile, sunt persoane sincere si generoase. Le place sa intretina relatii de durata si nu isi pierd timpul cu relatii superficiale, de pe urma carora vor ramane doar amintiri si nimic altceva……se implica profund in relatii, le place sa faca persoana draga de langa ei sa se simta iubita …..
      Se spune ca persoanele cu ochii verzi sunt misterioase si deosebit de senzuale. Stiu sa flirteze si le este foarte usor sa seduca……sunt temperamentali si pasionali, cei cu ochi verzi vor reusi foarte usor sa ii atraga pe cei din jurul lor….   Se spune ca persoanele cu ochii albastri sunt alaturi de tine atunci cand lucrurile nu merg prea bine, te sprijina si au harul de a te determina sa razi cu pofta…….. persoanele cu ochi albastri au relatii de lunga durata….pentru ei familia si dragostea sunt foarte importante ….. Au tendinta de a fi blanzi, frumosi si saruta foarte bine.Dar pe de o parte, pot manipula foarte usor persoanele din jur, uneori se comporta ca si cum le stiu pe toate si Doamne fereste ca cineva sa ii contrazica, deoarece le place ca intotdeauna sa aiba dreptate.    

INDIFERENTA SI IUBIREA

Si mi-am adus aminte de  MAESTRUL   OCTAVIAN PALER

      Pot sa recunosc ca nu sunt facut pentru ura. Dar sa nu iubesc nimic? Sa nu spun nimic? Sa nu cred in nimic? Nu exista, pro­babil, ceva mai greu de suportat, in afara durerii, decat repausul deplin, starea de obiect; nu m-as putea ridica, admitand ca as dori asta, la indiferenta celor cu desavar­sire satui sa iubeasca, sa spuna, sa creada si sunt recunoscator tuturor cauzelor care m-au ferit sa devin un asemenea intelept." (Viata ca o corida). 

    Multa vreme am crezut ca ar trebui sa ma tem de oameni care iti vor raul, de prieteni care pot trada, de sentimente care pot provoca durere, de gesturi tandre care pot parea ridicole… Nu eram pregatit sa pricep ca indiferenta poate fi mult mai traumatizanta si demoralizanta decat toate acestea. “Sa nu-ţi fie teama de dusmanul tau; cel mai rau lucru pe care ţi-l poate face este să te ucida. Să nu te temi nici de prietenul tau; cel mai rau lucru pe care ţi-l poate face este să te tradeze. Teme-te insa de indiferenta. Caci prin tacerea ei, prin consimtamantul ei tacit, te ucide şi te tradează în acelaşi timp.” (N. Mihalkov).
    Ne doare indiferenta celorlalti fara de noi, mai ales atunci cand vorbim de persoane apropiate. Dar atunci cand indiferenta apare intr-o relatie de iubire? “Nu in putine cazuri, femeia si barbatul nu stiu sa se desparta la vreme. Asteapta sa dispara tot ce i-a apropiat si legat, pana ajung sa le fie sila de ei. In loc sa transforme despartirea insasi in ceva deosebit, de care sa isi aduca aminte cu duiosie mai tarziu, tarasc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urat.
     Care este momentul cand cei doi ar trebui sa constientizeze ca ar trebui sa se desparta? As zice ca atunci cand indiferenta se strecoara subtil intre ei, cand ajung sa se priveasca in gol unul pe altul, fara sa mai vada stralucirea din ochi care i-a apropiat si se complac in aceasta stare. Nici macar nu mai vor sa lupte pentru a schimba ceva, doar asteapta, fara sa mai stie nici ei ce anume. “Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.” 
      Indiferenta celorlati sau indiferenta in iubire, ne pot duce intr-o stare in care ajungem sa devenim indiferenti si fata de noi insine. Si, din pacate, nu este vorba de acea indiferenta care sa se confunde cu iubirea Christica si sa implice sacrificul personal pentru binele altora. Preferam sa ne pierdem mai degraba intr-o stare de amorteala, de nepasare, sa ne autovictimizam si sa ne innegrim sufletul cautandu-ne motive si scuze in reactile sau “nedreptatile” celor din jur. Devenim indiferenti fata de ceea ce facem, indiferenti fata de dorintele si visele noastre, indiferenti fata de destinul nostru. Nu vom face decat sa intram intr-un cerc vicios, sa reluam un ciclu traumatizat, pentru ca “fara dragoste suntem orfani de toate, fara pasiune suntem ca o moara de vant spanzurata in vid!”. “Nimic durabil nu se poate intemeia pe indiferenta.”

Iubirea doare...

Tacerea doare...
Si cand m-atingi atat de-ncet,
Mi-e frica.
Lipsa ta doare...
Si-atunci cand dormi ca un copil
M-apasa.
Sarutul tau doare...
Si-atunci cand ma alinti
Ma taie.
Soapta ta fierbinte doare...
Si-atunci cand spui despre iubire
Ma arde.
Sinceritatea doare...
Si cand ma minti asa frumos
Ma strange.
Egoismul doare...
Si cand ma strangi in brate
Ma sufoca,
Iubirea doare...
Si cand ma uit la noi doi
Mor.
Minciuna doare...
Si cand scriu toate astea
Ma prefac.
(Alin)

Tacerea doare!

,Tacerea e cea mai rea, caci toate adevarurile ce n-au fost rostite se-nvenineaza.''
Nietzsche

duminică, 9 ianuarie 2011

Toti oamenii te aud cand vorbesti, prieteni insa inteleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep si ceea ce n-ai spus in cuvinte.

Secretul fericirii

        Cu mulţi ani in urma, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume.  Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.
     Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit. Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:
   -Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?
Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis:
   -Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent.
     În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şiinima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii:
     Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.
    Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.”
Acest pas se cheamă autostimă ridicată.
     Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine.
Acest pas se cheamă motivare.
     Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.
      Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită!
Ştiu că e greu, dar nu imposibil.
     Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.
     Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.
     Al optulea si ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.

Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi!
(Alin)

Oceanul...

Oceanul. Mare. MARE! Puternic, neimblanzit, integru, adevarat, spunandu-si in fata si iubirea, si furia, rostogolindu-si trupul si fiecare muschi si fiecare fibra la nesfarsit, val dupa val, flux dupa reflux dupa flux dupa reflux, iubindu-se cu tarmul in felul lui salbatic si franc, asa, fara prea multa introducere si niciodata plictisitor sau grabit.
Oceanul. Stau pe mal, ca de obicei cu apa un pic mai sus de glezne si ma simt o furnica mica mica, o vietate cu ochi, acolo, coplesita de spectacolul care imi activeaza toate simturile, toate. Uruit de apa navalitoare in urechi si stropi reci pe piele si gustul sarat pe limba si lovitura valului peste picioare si imaginea unui zid de apa care se pravaleste la cativa metri in fata mea si mirosul de pur si aerul tare care imi alearga prin nari si prin plamani… Inspir, il trag in piept pana simt ca e prea mult, ca plamanii imi sunt prea mici ca sa incapa atata frumusete, ca explodeaza de atata Ocean dezlantuit.
Oceanul. Si la poalele lui, cat vezi cu ochii, plaja pustie, nisip fin, perfect, zilnic nivelat si spalat si macinat marunt de marele sau prieten, Oceanul. Plaja pustie, pana la orizont si mai départe, doar apa si nisip si cocotieri. A, da, si vantul. Si in zare o ceata – stropi de apa, miliarde si miliarde de stropi de apa, inaltati din valurile pravalite fara oprire.
Si iar ma intorc la mine. Vietatea cu ochi, cu apa un pic mai sus de glezne, privind la maretia asta a Naturii. Incep sa topai si sa alerg prin apa si sa arunc stropii cu picioarele si sa sar si sa dansez si sa fac rotocoale in nisipul ud si strig si tip si ii dau Oceanului bucatele mici din furiile si frustrarile mele, tipand la el si rastindu-ma si dandu-i lui tot ce nu mai vreau eu sa car in spate, sa le ia el si sa le amestece in apa si nisip si sa le spele si sa le dea inapoi Lumii, transformate in iubire si forta, exact asa cum este el. Iubire si forta.
Si apoi se trezeste si Sasha dupa 1 ora si ceva de dormit in cort pe plaja si este cel mai fericit copil din Univers, asa cum rade el in hohote, cu cei doi dinti de jos, in timp ce lipaie in patru labute apa si se sperie cand vine un rest de val mai mare pana la el, pe plaja uda, se refugiaza in brate la mami sau la tati si apoi iar incepe sa lipaie in manute si genunchi, se aseaza pe burta si gusta apa cu toata gura si rade iar si chiuie de bucurie.
E atat de simplu.
Un copil traind cu toata fiinta lui clipa si ceea ce ii ofera ea.
Un Ocean, facandu-si clipa de clipa treaba, total dedicat si total aliniat cu misiunea lui.
Impacare. Conectare. Credinta
E atat de simplu. De fiecare data cand imi aduc aminte cum se face, devine brusc atat de simplu. E nevoie doar sa inchid ochii si sa VAD, sa imi umplu plamanii cu aer si sa simt. Atata. La ce buna o viata de filosofat, rascolind cu mintea prin intrebari, dogme, pareri, gandiri, razgandiri si iar intrebari? Le ce bun, cand toate raspunsurile sunt in inima si in inima e Dumnezeu? Cand simt, cand inchid ochii pentru a-i deschide cu adevarat, catre ceea ce e firesc si simplu in jurul meu, cand ma simt si cand respir, cand sunt recunoscatoare, cand multumesc, cand apreciez, cand ma deschid si binecuvantez, cand cred si am incredere, cand ma daruiesc vietii si curg cu ea, atunci imi simt inima si in inima e Dumnezeu.
Si Dumnezeu e TOT. Si TOT e Dumnezeu.
E atat de simplu. De ce oare UIT asta atat de des?

Te mai bucuri de jocul cu porumbeii??

Iertarea...

Iertarea e mijlocul prin care ne vom aminti. Prin iertare, gândirea lumii este inversata. Lumea iertata devine poarta Cerului, caci prin îndurarea ei putem în sfârsit sa ne iertam pe noi însine. Nemaitinând pe nimeni prizonier al vinovatiei, devenim noi însisi liberi.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Conexiuni - Tu

Cred!

Cred in prieteni...in vindecarea adusa de lacrimi,rasete si in povesti impartasite si in legaturile formate din incredere si adevar...
Cred in puterea mainii ce o strange pe alta,in clipe de durere si in miracolul zambetelor si imbratisarilor spontane...
CRED... intr-o prietenie ca a noastra... chiar si virtuala...

(EMY GRIG-BEJE)

Rod Stewart - Sailing

Ar trebui sa iertam mai mult!

M-am trezit si fireste am fugit la blogurile mele.Cineva mi-a dat un vot negativ negativ la intrebarea:credeti intr-o a doua sansa in iubire.M-a intristat acest lucru.Mult.Parca as fi asteptat un da,acolo unde nu era loc decat pentru un nu de la acel om,pe care evident nici nu-l cunosc.Poate ar trebui sa invatam sa iertam mai mult.Sa facem loc in inima mai mult sentimentelor frumoase decat urii.
"Iubirea este foarte rară. A cunoaşte sufletul unui om înseamnă a trece printr-o revoluţie, pentru că dacă vrei să cunoşti sufletul unui om trebuie să-l laşi şi tu să ajungă la sufletul tău. Trebuie să devii vulnerabil, total vulnerabil, deschis. E riscant. E riscant să laşi pe cineva să-ţi ajungă la suflet, e periculos, pentru că niciodată nu ştii ce îţi va face acel om o dată ce va ajunge să-ţi cunoască toate secretele, toate ascunzişurile. De aici frica. De asta nu ne deschidem. Cunoaştem pe cineva superficial şi credem că ne-am îndrăgostit. Periferiile se întâlnesc iar noi credem că noi ne-am întâlnit. Dar de fapt nu este aşa. Nu eşti periferia ta. De fapt, periferia este graniţa unde sfârşeşti, ea doar te înconjoară ca un gard. Periferia este locul unde sfârşeşti tu şi începe lumea."
Cand incepem sa iubim, si aici ma refer la acea iubire ce cu greu poate fi stavilita in inima, se intampla sa facem si greseli,mai mari sau mai mici, pana ajungem sa cunoastem sufletul celuilalt.Eu, de pilda, la o prima intalnire, care venea totusi dupa o conversatie de cateva luni, nu mi-am putut tine inima in frau.Eram atat de fericita de vrajita de omul din fata-mi incat m-am comportat ca o liceana la prima iubire.Eram exuberanta, fericita, ii spuneam cat de mult il plac...si totul mi se parea atat de frumos si de firesc...Aveam sa constat cat gresesc cand spre surprinderea mea l-am auzit spunandu-mi ca el nu asa vedea lucrurile!Ca ar fi vrut "mai intai sa ma cunoasca,sa bem eventual un ceai, sa alerge el".Un mic castel de nisip din inima-mi s-a prabusit atunci.Cu ce gresisem?Atat de grav si definitiv incat sa-l vad cum pleaca dezamagit poate si mai hotarat ca niciodata sa nu ma revada niciodata?Nedumerirea de atunci e si acum vie in inima-mi.Si pentru ca iubirea ce i-o purtam era enorma...eu nu am renuntat...n-am putut uita si renunta la ce simt.Si...am continuat sa sper ca intr-o zi va realiza ca firile umane sunt atat de diferite.Ca a spune ce simti si gandesti nu e atat de grav.Ci dimpotriva.Daca exista si adevar in acele sentimente.
Sunt si situatii cand din gelozie poti rani.Desi credem ca noua nu ni se poate intampla, in realitate se intampla.Intri pe un site, vezi ce prietene are...te enervezi si-i spui ce n-ai fi vrut poate in conditii normale niciodata.Apoi regreti fireste.Dar cuvintele aruncate nu mai pot fi retrase.Te va ierta?Parerea mea e ca da.Sau ar trebui.E anormal sa intorci spatele cuiva pe care il iubesti pentru ca a gresit astfel.Oricine merita o a doua sansa.Macar pana cele doua suflete se cunosc foarte bine.E usor sa gresesti cand nu stii cum e alcatuit celalalt.Cand nu stii ce vrea si ce simte.

“Iubirea trebuie să fie o relaţie plină de prietenie, în care nimeni nu este superior, în care nimeni nu decide cum să se desfăşoare lucrurile, în care partenerii sunt pe deplin conştienţi că sunt diferiţi, că abordarea lor în ceea ce priveşte viaţa este diferită, că modul lor de viaţă este diferit şi, cu toate aceste diferenţe, se iubesc. Ei nu vor găsi nici o problemă. Nu încercaţi să creaţi ceva suprauman. Fiţi umani şi acceptaţi omenescul celuilalt, cu toate slăbiciunile inerente naturii umane. Celălalt va comite probabil greşeli, tot aşa cum comiteţi şi voi, şi va trebui să învăţaţi. A fi împreună înseamnă a învăţa să iertaţi, să uitaţi, să înţelegeţi că şi celălalt este la fel de uman ca şi voi.”
Si tot eu, mai cred ca cel care nu reuseste sa ierte...de fapt nu iubeste!

(citate din Osho)

Te simt ... AICI ...

vineri, 7 ianuarie 2011

07.01.2011

In seara asta am simtit nevoia sa reancep sa-mi astern gandurile, sentimentele, lucru pe care nu l-am mai facut de cand eram in liceu.Mi-a luat ceva timp configuraea acestui nou blog, pe care l-am intitulat Jurnal de un an, dar acum iata scriu cateva prime cuvinte si nu stiti ce bine ma simt.Cine a spus ca scrisul e o bucurie...nu s-a inselat.Nimic nu se compara cu momentul in care singur fiind, doar tu in fata calculatorului incepi aceasta minunata derulare a tot ce-ti trece prin minte.E ca si cum ai darui ceva cuiva.E bucurie!