Povestea adevarata a prietenei mele virtuale continua.Mi-am facut curaj si am locuit la ea trei zile. Nu pentru ea, ci pentru mama ei, bolnava in varsta de opt zeci si cinci de ani. In prima zi si eu credeam ca doar cateva zile o despart de fagasul sfant despre care mai nimeni nu stie nimic cu certitudine. Dar cu marea mea dragoste pentru batranii suferinzi, cu o iubire sincera, si o ingrijire adecvata, am trait bucuria s-o aud vorbind dupa doar douazeci si patru de ore.Cand, la culcare, mangaind-o pe maini, sarutandu-i mainile muncite, si ochii obositi de lacrimi, am trait bucuria s-o vad ridicandu-si una din maini, sa ma mangaie pe obraz, si sa-mi spuna:
-Fata draga si frumoasa la mine-n casa!
Mi-a stat inima de emotie, am strigat-o pe prietena mea...care a lacrimat in pragul camerei...
A fost una din cele mai fericite nopti din ultimii mei ani. Am simtit ca daruind iubire si ingrijire am readus la viata un muribund abandonat. E un sentiment unic si rar. Si confirmarea framantarilor mele ca menirea mea e exact asta. Sa dau toata iubirea si caldura sufletului meu celor care au nevoie si nu mai primesc aceste sentimente cand si le doresc.
In seara asta, plecand acasa, m-am despartit greu de ea, mi-a facut din manuta. Dar i-am promis ca ma intorc. Si ma voi intoarce. Simt ca sirul zilelor ei de aici incolo depind de dragostea mea. Zambetul ei, al ochilor ei albastri ma urmaresc in noapte, la fel de profund ca al propriei mele mame. Bucuria din ochii ei mi-a umplut golul sufletesc intr-un mod greu de descris in cuvinte. Oare cati batrani si-ar dori putina mangaiere si iubire si n-o au in ultimele lor momente? De-as putea fi langa toti care au nevoie de tot ce pot eu darui...nici eu nu stiu de ce pot face asta...dar cred ca nu trebuie sa-mi pun aceasta intrebare...Dumnezeu stie sigur ce mi-a daruit...si mai ales pentru ce...
Noapte buna va doresc din inima...si pe cei dragi aproape!
Noaptea ne-a inconjurat pe noi toti, muritorii de rand cu mantia ei stralucitoare. Pana azi nu m-am gandit atat de intens, cat de diferit intram intr-o noapte obisnuita din an. Daca au fost seri in care tristetea, amaraciunea si chiar lacrimile mi-au tinut companie din diverse motive, temeinice credeam eu, incepand de azi...nu se va mai intampla. O intamplare comuna mi-a atras atentia asupra felului in care trebuie sa pretuim ce avem, sa nu ne dorim prea mult ce nu avem, si mai ales ceea nu avem voie sa avem.
Cam de un an jumatate, m-am apropiat de o doamna, datorita sufletului ei sensibil si bun. Mi-a devenit prietena, dar virtual. De curand am primit un telefon de la ea. Ma ruga , iata s-o vizitez. Astazi am vizitat-o. Cand am ajuns, am gasit-o foarte speriata. Stiam de la telefon ca mama ei, care e destul de in varsta are probleme mari cu sanatatea, dar nu stiam cam cat de grav e. Imediat ce-am intrat, prietena mea, aproape plangand, m-a condus s-o vad pe mama ei. N-am avut timp s-o analizez. Avea urgenta nevoie sa fie schimbata. M-am intors, m-am facut comoda, am luat un lighean cu apa calduta si am spalat-o.Cu un prosop curat, am sters-o, i-am dat hainute curate.Am aranjat putin patul impecabil de curat, si am asezat-o confortabil pe perne, am tras plapuma peste ia, abia atunci zarind privirea calda si plina parca de cuvinte a mamei ei. O femeie, cred ca de aproximativ optzeci de ani, blonda dar cu un par foarte rar, frumos pieptanat, slabuta, cu mainile tremurande si doi ochi albastri fermecator de senini si imploranzi parca. M-am intors cu lacrimi in ochi catre prietena mea, care ma privea la randu-i cu multa caldura, cu dragoste cred. Pana azi, nu ne-am cunoscut in lumea reala. Fiecare dintre noi doua si-a facut poate o parere despre cealalta in masura in care lumea net-ului ne-o permite. Dar fapte n-au fost intre noi. In acel moment eu tocmai facusem ceva bun, cred, atat pentru ea, cat si pentru mama eiSingura fiinta de sange pe care Dumnezeu i-a lasat-o inca aproape. Am trecut usor pe langa ea, evitand cat am putut cuvintele. Nu doream multumirile ei. M-am dus s-o ajut. Imi e draga, am simtit-o aproape de mine atata timp. Iar cand mie inima mi-a plans ea a picurat liniste si bucurie in sufletul meu. Acum probabil a venit randul meu sa-i fiu aproape. Exact asta am facut. Stiam ca si ea are probleme cu sanatatea, ca nu poate merge. Nu iese din casa cu lunile. Ori ce poate fi mai trist si dureros decat un bolnav sa aiba grija de alt bolnav?
Cata dreptate i-am dat astazi lui Emil Cioran care undeva spunea: " boala este modul in care moartea iubeste viata, iar individul devine spectator la teatrul acestei slabiciuni."
In acea casa, boala s-a instaurat cu multa siguranta, dand un aer morbid parca si lucrurilor, frumoase si atent ingrijite de altfel. Iar ambele femei, aveau intr-adevar aer de spectatori la ce-a mai ramas din viata lor. In masura in care am putut, am adus putina veselie si cateva zambete pe fata prietenei mele. Dar pesimismul ei, durerea m-a facut sa constientizez azi ca boala e capabila sa ne vindece de "chinul dorintelor".Ba chiar e capabila sa cheme in mod constient moartea.Un lucru atat de nedorit si trist. L-am vazut azi in toata splendoarea lui!
Doar cateva ore am putut sa stau langa ele, si mi s-a rupt sufletul cand am auzit-o spunand: " acum tu pleci, iar raman singura, si mi-e atat de teama.Sunt ingrozitor de speriata..."
Si eu am temerile mele, legate de viitor si viata, dar comparativ cu ale ei, sunt inexistente parca. Si promit sa le indepartez cu desavarsire. Nu e inca vremea sa le las sa se mai apropie de mine.
M-am imbracat in tacere, am sarutat-o, am imbratisat-o, dorind din inima sa-i dau curaj. Nimeni nu stie cum va fi sfarsitul. Pentru unii e mai rapid,pentru altii mai plin de suferinta si durere. Ea e in ultima categorie. N-am stiut daca sa-i promit cu fermitate ca ma voi intoarce. Nu-mi place sa promit si sa nu ma tin de cuvant. Iar ea a interpretat ezitarea mea, ca pe o fuga de greu si suferinta. Am preferat insa sa se bucure cand ma va revedea, si asta va fi curand, poate chiar maine. Are nevoie acum de mine, si o voi ajuta. Si nevoia ei, nu e neaparat pentru corp, cat pentru suflet. Are nevoie sa vorbesca si sa fie si ascultata si inteleasa.
Acelasi Cioran afirma frumos: " nu exista boala de care nu ne-ar vindeca o lacrima ce-ar incepe sa cante."
Doar ca si ele, lacrimile...uneori apar atat de greu...asta sa fie motivul pentru care in momentul cand le simtim totusi calde pe obraji, sufletul parca se insenineaza?
In urma cu doi ani jumatate, am pierdut cumva casa de unde vin. Dar n-am considerat-o pierdere. Ideea ca voi fi aproape de fiica mea, imi dadea o putere miraculoasa de a vedea partea buna a lucrurilor. N-am constientizat importanta proprietatii pana acum exact o saptamana, cand pentru a doua oara intr-un an a trebuit sa ma mut. In vara, am decis sa locuim intr-un apartament cu doua camere. Si ne-am mutat. Plecam dintr-o garsoniera micuta. Apartamentul era mare si frumos mobilat. Avea si ce nu avusesem dincolo. Un cuier si un fotoliu din piele.Imi era drag acolo.
Dar din toamna au inceput problemele financiare, despre care unii stiu aici. N-am rezistat decat trei luni. A trebuit sa inteleg ca singura solutie e sa locuim din nou intr-o garsoniera. Ceea ce am si facut. Partea mai rea e ca nu ma pot acomoda aici. Si imi lipseste pisoiul Felix, la care am fost nevoita sa renunt, doar pentru ca noii proprietari nu suprta animalele in casa. Cum spuneam, incep sa constientizez cat de important e sa ai casa ta. Ori eu, ma intreb daca o voi mai avea vreodata. Dar si ce se va intampla cu sufletul meu, atat de ranit in acesti doi ani, si nu o data. Tot in urma cu doi ani m-am indragostit , cum sigur n-o voi mai face niciodata. Si am suferit cu aceeasi unitate de masura. Poate a fost doar vina mea. Daca trebuie sa ma invinovatesc pentru ca am iubit atat cat poate iubi un om, fara speranta, sunt gata sa-mi asum si vina asta. Poate asa imi va fi mai simplu sa inteleg seara cand m-am indoit de durere citind cateva randuri de la cel catre care au plecat toate sentimentele si gandurile mele in acesti ani.
In fiece dimineata din saptamana ce a trecut m-am rugat sa fiu iertata pentru tot ce-am gresit. Si-n fiece seara. Sper ca bunul Dumnezeu, sa ma creada ca-mi pare rau. Si ca nu voi mai gresi. Nici sa-mi pierd casa, nici sa iubesc cum am facut-o...Nici nu stiu ce ma doare mai rau. Faptul ca nu am o casa, ca nu am iubirea la care am visat, ca nu mai pot macar visa la acea iubire?Caci nu mai pot visa. Ceva a murit in mine. Nu mai pot ajunge la cer noaptea pentru a ma incalzi sub raza stelei in care-mi transformasem iubirea. Pur si simplu nu mai pot. Si nici de existenta altor stele nu mai stiu...
"Am incercat nu demult sa definesc ceea ce imi place sa numesc morala muntilor.Si afirmam camuntii despart casa apropie; ca ei te obliga sa taci pentru a gasi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e putin lucru intr-o lume zgomotoasa. Am avut totdeauna impresia sau poate iluzia ca o anume reculegere la care te constrange muntele ii intimideaza si pe escroci.
Dar imi dau seama ca pot fi banuit de trufie. D aceea prefer sa recunosc ca noi insine, cei care ne-am nascut langa munti, suntem cei dintai stingheriti de defectele noastre. Cand vorbim de morala muntilor n-o facem pentru ca am fi mai buni sau mai rai decat cei care au trait mereu departe de munti, ci pentru a ne explica noua insine in primul rand de ce suntem asa si nu altfel. Caci daca ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, in ce ne privete intelegem de ce nu prea stim sa fim degajati. Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui, ne hotaram greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele. Preferam sa iubim decat sa facem declaratii de dragoste. Si devenim, brusc, timizi, pe orice scena unde hohotesc reflectoarele. Sa nu fim judecati prin urmare ca n-avem destulajovialitate si nici laudati ca luam in serios orice fleac. Nu e nici vina noastra, nici meritul nostru. Dupa cum nu e vina noastra ca suntem, in genere zgarciti in lucrurile marunte si risipitori in cele mari. Caci am obtinu totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am platit pentru fiecare floare si pentru fiecare bucurie. Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori sunem gata sa piedem totul. De fapt, calitatea calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele, iar defectul nostru principal ca am transformat asta in orgoliu. Provocat sa rada, un om de la munte iese stingherit din adancul sau de tacere. Obisnuit sa taca, el considera rasul, cand nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu stim sa fim dezinvolti. De cate ori incercam, nu reusim decat sa fim stangaci, suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre.
In ce ma priveste, sunt pe jumatate un renegat pentru ca, intalnind marea, n-am putut sa plec indiferent de pe plaja. Dar nimic nu sterge din mine amintirea si gustul pietrei. Departe de munti, simt cum corabia joaca pe valuri si visez sa am o stanca sub picioare. E vorba, poate, de un destin al nostru, al celor care am trait langa munti. Sa taram dupa noi, chiar in zarva oraselor, tacerea in care am crescut.
Restul e iubire. Si nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. Nu poti sa reprosezi unui om care nu are noroc. "
Octavian Paler
