Am adormit in fiecare seara cu un gand dulce-amar despre tine. N-ai vrut sa stii ca esti ultimul meu gand de astazi si primul de maine, in fiecare zi. Ti-am daruit visele mele toate. Ca pe niste porumbei albi i-am trimis spre tine, sa-ti sopteasca dimineata la fereastra, de dorul meu.
Imi e dor de imbratisarile tale calde pline de parfum de suflet si iubire. Ma ustura ochii cand ii inchid si-ti simt bratele in juru-mi. Am nevoie de respiratia ta pe gatul meu…e motorul ce-mi genereaza bataile inimii…
Am nevoie de tine pentru a-mi sterge praful de dor din suflet.
Oare cine a inventat cuvantul dor stia cat doare dorul?
Odinioară mi-am scufundat privirea în privirea ta şi am crezut că pier într-un adânc fără sfârşit. Dar tu m-ai pescuit de-acolo, cu momeala ta de aur şi ai început să râzi, când am zis despre tine că eşti de necuprins.
Şi-ţi spun, încă o dată:
singuratatea mea e setea de-ntuneric, iar când se termină ziua, povara-i tot mai grea;
şi, tocmai atunci îmi pare că descopăr în pana păsărilor glezna ta fină, în petalele trandafirii buzele tale, în peştele ce prinsu-l-am în somn în plasă trupul tău unduitor pe undeva prin casă.
Dar să mă ierţi , că-mi place-n întuneric singurătăţii mele să-i dedic toată fiinţa mea.
Singurătatea mea i-atât de creatoare, încât cu ea de mă-nsoţesc, creşte în mine flacăra dorinţei de-a fi nemuritor; şi-atunci, eu, muritorul, nasc şi idei sclipind diamantine şi monştri ce se hrănesc cu viaţa mea. Şi primele îmi plac atât de mult, încât încurc iţele subţiri, ca firul de paianjen, să-mi iasă ţesătura în care te-mpletesc şi-n care să sclipească diamantul.
Şi repet:
iartă-mi singuratatea din care-ţi scriu şi-n care cobor încet când se termină ziua c-un scâncet de copil al singurătăţii şi setea de-ntuneric ce-mi dă să beau din cupa ei de aur.
Iarta-mi ca-ti scriu din nou!
Imi e dor de imbratisarile tale calde pline de parfum de suflet si iubire. Ma ustura ochii cand ii inchid si-ti simt bratele in juru-mi. Am nevoie de respiratia ta pe gatul meu…e motorul ce-mi genereaza bataile inimii…
Am nevoie de tine pentru a-mi sterge praful de dor din suflet.
Oare cine a inventat cuvantul dor stia cat doare dorul?
Odinioară mi-am scufundat privirea în privirea ta şi am crezut că pier într-un adânc fără sfârşit. Dar tu m-ai pescuit de-acolo, cu momeala ta de aur şi ai început să râzi, când am zis despre tine că eşti de necuprins.
Şi-ţi spun, încă o dată:
singuratatea mea e setea de-ntuneric, iar când se termină ziua, povara-i tot mai grea;
şi, tocmai atunci îmi pare că descopăr în pana păsărilor glezna ta fină, în petalele trandafirii buzele tale, în peştele ce prinsu-l-am în somn în plasă trupul tău unduitor pe undeva prin casă.
Dar să mă ierţi , că-mi place-n întuneric singurătăţii mele să-i dedic toată fiinţa mea.
Singurătatea mea i-atât de creatoare, încât cu ea de mă-nsoţesc, creşte în mine flacăra dorinţei de-a fi nemuritor; şi-atunci, eu, muritorul, nasc şi idei sclipind diamantine şi monştri ce se hrănesc cu viaţa mea. Şi primele îmi plac atât de mult, încât încurc iţele subţiri, ca firul de paianjen, să-mi iasă ţesătura în care te-mpletesc şi-n care să sclipească diamantul.
Şi repet:
iartă-mi singuratatea din care-ţi scriu şi-n care cobor încet când se termină ziua c-un scâncet de copil al singurătăţii şi setea de-ntuneric ce-mi dă să beau din cupa ei de aur.
Iarta-mi ca-ti scriu din nou!
