Cam de un an jumatate, m-am apropiat de o doamna, datorita sufletului ei sensibil si bun. Mi-a devenit prietena, dar virtual. De curand am primit un telefon de la ea. Ma ruga , iata s-o vizitez. Astazi am vizitat-o. Cand am ajuns, am gasit-o foarte speriata. Stiam de la telefon ca mama ei, care e destul de in varsta are probleme mari cu sanatatea, dar nu stiam cam cat de grav e. Imediat ce-am intrat, prietena mea, aproape plangand, m-a condus s-o vad pe mama ei. N-am avut timp s-o analizez. Avea urgenta nevoie sa fie schimbata. M-am intors, m-am facut comoda, am luat un lighean cu apa calduta si am spalat-o.Cu un prosop curat, am sters-o, i-am dat hainute curate.Am aranjat putin patul impecabil de curat, si am asezat-o confortabil pe perne, am tras plapuma peste ia, abia atunci zarind privirea calda si plina parca de cuvinte a mamei ei. O femeie, cred ca de aproximativ optzeci de ani, blonda dar cu un par foarte rar, frumos pieptanat, slabuta, cu mainile tremurande si doi ochi albastri fermecator de senini si imploranzi parca. M-am intors cu lacrimi in ochi catre prietena mea, care ma privea la randu-i cu multa caldura, cu dragoste cred. Pana azi, nu ne-am cunoscut in lumea reala. Fiecare dintre noi doua si-a facut poate o parere despre cealalta in masura in care lumea net-ului ne-o permite. Dar fapte n-au fost intre noi. In acel moment eu tocmai facusem ceva bun, cred, atat pentru ea, cat si pentru mama eiSingura fiinta de sange pe care Dumnezeu i-a lasat-o inca aproape. Am trecut usor pe langa ea, evitand cat am putut cuvintele. Nu doream multumirile ei. M-am dus s-o ajut. Imi e draga, am simtit-o aproape de mine atata timp. Iar cand mie inima mi-a plans ea a picurat liniste si bucurie in sufletul meu. Acum probabil a venit randul meu sa-i fiu aproape. Exact asta am facut. Stiam ca si ea are probleme cu sanatatea, ca nu poate merge. Nu iese din casa cu lunile. Ori ce poate fi mai trist si dureros decat un bolnav sa aiba grija de alt bolnav?
Cata dreptate i-am dat astazi lui Emil Cioran care undeva spunea: " boala este modul in care moartea iubeste viata, iar individul devine spectator la teatrul acestei slabiciuni."
In acea casa, boala s-a instaurat cu multa siguranta, dand un aer morbid parca si lucrurilor, frumoase si atent ingrijite de altfel. Iar ambele femei, aveau intr-adevar aer de spectatori la ce-a mai ramas din viata lor. In masura in care am putut, am adus putina veselie si cateva zambete pe fata prietenei mele. Dar pesimismul ei, durerea m-a facut sa constientizez azi ca boala e capabila sa ne vindece de "chinul dorintelor".Ba chiar e capabila sa cheme in mod constient moartea.Un lucru atat de nedorit si trist. L-am vazut azi in toata splendoarea lui!
Doar cateva ore am putut sa stau langa ele, si mi s-a rupt sufletul cand am auzit-o spunand: " acum tu pleci, iar raman singura, si mi-e atat de teama.Sunt ingrozitor de speriata..."
Si eu am temerile mele, legate de viitor si viata, dar comparativ cu ale ei, sunt inexistente parca. Si promit sa le indepartez cu desavarsire. Nu e inca vremea sa le las sa se mai apropie de mine.
M-am imbracat in tacere, am sarutat-o, am imbratisat-o, dorind din inima sa-i dau curaj. Nimeni nu stie cum va fi sfarsitul. Pentru unii e mai rapid,pentru altii mai plin de suferinta si durere. Ea e in ultima categorie. N-am stiut daca sa-i promit cu fermitate ca ma voi intoarce. Nu-mi place sa promit si sa nu ma tin de cuvant. Iar ea a interpretat ezitarea mea, ca pe o fuga de greu si suferinta. Am preferat insa sa se bucure cand ma va revedea, si asta va fi curand, poate chiar maine. Are nevoie acum de mine, si o voi ajuta. Si nevoia ei, nu e neaparat pentru corp, cat pentru suflet. Are nevoie sa vorbesca si sa fie si ascultata si inteleasa.
Acelasi Cioran afirma frumos: " nu exista boala de care nu ne-ar vindeca o lacrima ce-ar incepe sa cante."
Doar ca si ele, lacrimile...uneori apar atat de greu...asta sa fie motivul pentru care in momentul cand le simtim totusi calde pe obraji, sufletul parca se insenineaza?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu