O povesta adevarata...

Povestea adevarata a prietenei mele virtuale continua.Mi-am facut curaj si am locuit la ea trei zile. Nu pentru ea, ci pentru mama ei, bolnava in varsta de opt zeci si cinci de ani. In prima zi si eu credeam ca doar cateva zile o despart de fagasul sfant despre care mai nimeni nu stie nimic cu certitudine. Dar cu marea mea dragoste pentru batranii suferinzi, cu o iubire sincera, si o ingrijire adecvata, am trait bucuria s-o aud vorbind dupa doar douazeci si patru de ore.Cand, la culcare, mangaind-o pe maini, sarutandu-i mainile muncite, si ochii obositi de lacrimi, am trait bucuria s-o vad ridicandu-si una din maini, sa ma mangaie pe obraz, si sa-mi spuna:
-Fata draga si frumoasa la mine-n casa!
Mi-a stat inima de emotie, am strigat-o pe prietena mea...care a lacrimat in pragul camerei...
A fost una din cele mai fericite nopti din ultimii mei ani. Am simtit ca daruind iubire si ingrijire am readus la viata un muribund abandonat. E un sentiment unic si rar. Si confirmarea framantarilor mele ca menirea mea e exact asta. Sa dau toata iubirea si caldura sufletului meu celor care au nevoie si nu mai primesc aceste sentimente cand si le doresc.
In seara asta, plecand acasa, m-am despartit greu de ea, mi-a facut din manuta. Dar i-am promis ca ma intorc. Si ma voi intoarce. Simt ca sirul zilelor ei de aici incolo depind de dragostea mea. Zambetul ei, al ochilor ei albastri ma urmaresc in noapte, la fel de profund ca al propriei mele mame. Bucuria din ochii ei mi-a umplut golul sufletesc intr-un mod greu de  descris in cuvinte. Oare cati batrani si-ar dori putina mangaiere si iubire si n-o au in ultimele lor momente? De-as putea fi langa toti care au nevoie de tot ce pot eu darui...nici eu nu stiu de ce pot face asta...dar cred ca nu trebuie sa-mi pun aceasta intrebare...Dumnezeu stie sigur ce mi-a daruit...si mai ales pentru ce...
Noapte buna va doresc din inima...si pe cei dragi aproape!