Oceanul...

Oceanul. Mare. MARE! Puternic, neimblanzit, integru, adevarat, spunandu-si in fata si iubirea, si furia, rostogolindu-si trupul si fiecare muschi si fiecare fibra la nesfarsit, val dupa val, flux dupa reflux dupa flux dupa reflux, iubindu-se cu tarmul in felul lui salbatic si franc, asa, fara prea multa introducere si niciodata plictisitor sau grabit.
Oceanul. Stau pe mal, ca de obicei cu apa un pic mai sus de glezne si ma simt o furnica mica mica, o vietate cu ochi, acolo, coplesita de spectacolul care imi activeaza toate simturile, toate. Uruit de apa navalitoare in urechi si stropi reci pe piele si gustul sarat pe limba si lovitura valului peste picioare si imaginea unui zid de apa care se pravaleste la cativa metri in fata mea si mirosul de pur si aerul tare care imi alearga prin nari si prin plamani… Inspir, il trag in piept pana simt ca e prea mult, ca plamanii imi sunt prea mici ca sa incapa atata frumusete, ca explodeaza de atata Ocean dezlantuit.
Oceanul. Si la poalele lui, cat vezi cu ochii, plaja pustie, nisip fin, perfect, zilnic nivelat si spalat si macinat marunt de marele sau prieten, Oceanul. Plaja pustie, pana la orizont si mai départe, doar apa si nisip si cocotieri. A, da, si vantul. Si in zare o ceata – stropi de apa, miliarde si miliarde de stropi de apa, inaltati din valurile pravalite fara oprire.
Si iar ma intorc la mine. Vietatea cu ochi, cu apa un pic mai sus de glezne, privind la maretia asta a Naturii. Incep sa topai si sa alerg prin apa si sa arunc stropii cu picioarele si sa sar si sa dansez si sa fac rotocoale in nisipul ud si strig si tip si ii dau Oceanului bucatele mici din furiile si frustrarile mele, tipand la el si rastindu-ma si dandu-i lui tot ce nu mai vreau eu sa car in spate, sa le ia el si sa le amestece in apa si nisip si sa le spele si sa le dea inapoi Lumii, transformate in iubire si forta, exact asa cum este el. Iubire si forta.
Si apoi se trezeste si Sasha dupa 1 ora si ceva de dormit in cort pe plaja si este cel mai fericit copil din Univers, asa cum rade el in hohote, cu cei doi dinti de jos, in timp ce lipaie in patru labute apa si se sperie cand vine un rest de val mai mare pana la el, pe plaja uda, se refugiaza in brate la mami sau la tati si apoi iar incepe sa lipaie in manute si genunchi, se aseaza pe burta si gusta apa cu toata gura si rade iar si chiuie de bucurie.
E atat de simplu.
Un copil traind cu toata fiinta lui clipa si ceea ce ii ofera ea.
Un Ocean, facandu-si clipa de clipa treaba, total dedicat si total aliniat cu misiunea lui.
Impacare. Conectare. Credinta
E atat de simplu. De fiecare data cand imi aduc aminte cum se face, devine brusc atat de simplu. E nevoie doar sa inchid ochii si sa VAD, sa imi umplu plamanii cu aer si sa simt. Atata. La ce buna o viata de filosofat, rascolind cu mintea prin intrebari, dogme, pareri, gandiri, razgandiri si iar intrebari? Le ce bun, cand toate raspunsurile sunt in inima si in inima e Dumnezeu? Cand simt, cand inchid ochii pentru a-i deschide cu adevarat, catre ceea ce e firesc si simplu in jurul meu, cand ma simt si cand respir, cand sunt recunoscatoare, cand multumesc, cand apreciez, cand ma deschid si binecuvantez, cand cred si am incredere, cand ma daruiesc vietii si curg cu ea, atunci imi simt inima si in inima e Dumnezeu.
Si Dumnezeu e TOT. Si TOT e Dumnezeu.
E atat de simplu. De ce oare UIT asta atat de des?