Bucuria de a iubi oamenii...

Banuiesc ca ar trebui sa ma simt obosita, dupa o zi de munca, incheiata la ora douazeci si doua.Nu sunt. De ceva timp, lucrez pe un post inferior calificarii mele.Dar bucuria pe care am descoperit-o, lucrand cu oamenii, e inimaginabila. Am povestit intr-una din seri, ca in copilarie si adolescenta, visul meu a fost sa devin medic.Si n-am reusit.Ei bine, acum chiar cred ca am avut vocatie pentru aceasta profesie.Pentru ca iubesc oamenii.Cand o batrana, sau un batran imi ajung in fata si par speriati, si tristi de neputinta lor, zambetul si caldura cu care-i intampin si le vorbesc, le aduce in suflete bucurie.In ochi vad cum li se aprinde o steluta si cand chiar realizeaza ca eu am rabdare si iubire pentru ei, incep sa-mi multumeasca, scuzandu-se parca pentru anii ce-i impovareaza vizibil.Aparent eu sunt cea care da.Dar adevarul  e ca eu primesc.Sufletul meu simte duiosie, caldura, bucurie, la despartirea de ei.Si regret. Pentru ca e posibil sa fi fost singura oara cand ii vad pe fiecare in parte.Dac-as fi fost medic, cata bucurie as fi simtit desigur, sa le pot spune noapte buna, sa-i incurajez, si ajut zilnic, iar dimineata sa le fiu din nou aproape.Nu mi-am iertat niciodata profesorii care mi-au intrerupt visul, si putin nici pe parinti.Dar banuiesc ca cea mai mare vina am avut-o eu in toata povestea asta.Neancrederea in propriile-mi forte.Acum e tarziu.Totusi iubirea pentru oameni exista in sufletul meu, e atat de multa incat uneori revarsa.Poate bunul Dumnezeu imi va arata un drum pe care mergand sa pot imparti tot ce am frumos si bun, celor care au nevoie de asa ceva.Am gresit poate acum doi ani, cand am daruit iubire, una sincera si curata, unui om care evident nu avea nevoie.Daca l-as revedea pentru un minut doar, mi-as cere iertare.Nu credeam ca si pentru ca iubesti frumos poti ajunge in situatia sa-ti ceri iertare.Se mai intampla insa.
Tot zilele astea am privit si tinerii nostri.Unii sunt minunati.Si educati.Altii mai putin, dar , daca au gresit cu vreun cuvant fata de mine, vazandu-ma ca nu ma supar, ci le vorbesc cu caldura si sinceritate, parca la final, am vazut rusine in ochii lor.Si asta tot bucurie a fost pentru mine.Unii sunt nervosi, porniti parca pe cineva nici ei nu stiu exact pe cine.Totul e sa le oferi o privire sincera si calda, cateva cuvinte rostite cu calm, si mai ales incredere.De cate ori vad un om , pe care-l simt rau, simt o dorinta inexplicabila de a-i arata ca si el poate fi putin mai calm si bun.Si uneori reusesc.Alta bucurie.
Mai sunt si copilasii, cei mici, de manuta cu parintii lor.Cand isi ridica ochisorii spre mine, simt ca ma topesc.Si ei simt asta.Daca sunt speriati, li se destinde fata si-ncep sa zambeasca  dupa prima privire cu dragoste ce le-o daruiesc.
Si astfel, orele care unora dintre colegii mei li se par nesfarsite, pentru mine sunt doar clipe.De fericire efectiva, pura.Cu siguranta voi regreta ziua cand va trebui sa ma despart de acest job, care ma face fericita.Si asta , daca se va intampla, e doar pentru ca actualul meu salar e mic.Foarte mic.Dar cine stie?Poate voi reusi sa combin un job mai bine platit cu acesta.As face asta doar ca sa nu ma despart de oameni.De acei oameni care au nevoie de tot ce pot eu oferi, limitat desigur de fisa postului. In fisele postului nostru, sunt stipulate destule, dar sa iubim oamenii nu.Pacat.Poate ca lectia asta ar trebui predata copiilor inca din clasa intai.Ce poate fi mai important decat iubirea?Multe rele si neajunsuri ar disparea, daca noi oamenii, am fi mai buni unii cu altii.Daca ne-am iubi.
Va pup, si va doresc o noapte linistita, cu bucurie in inimi si vise minunate.