Fericire in singuratate...

Mi-am dorit mult sa intru intr-o lume, care ma fascina, dar nu stiam nimic despre ea. Si am intrat. Mi-au fost trasate sarcini, si constiincioasa cum sunt, mi-am dat si sufletul in prima zi sa nu dezamagesc, sa fiu la inaltimea asteptarilor.La finele zilei, simteam o presiune in cap, o oboseala iesita din comun,o stare la fel de straina ca si lumea in care-am intrat. Cu lumina stinsa, acoperita pana peste cap cu plapuma am realizat ca voi adormi in cateva secunde. Chiar si asa, starea de epuizare era atat de mare incat daca m-ar fi intrebat oricine daca vreau ceva, raspunsul ar fi fost nu. 
Cu ceva timp in urma, intr-o noapte, o persoana deosebita, imi spunea ca e atat de singur...ca-si doreste doar o oaza de liniste. Ma tem ca abia acum il inteleg. El vroia sa fie singur, chiar nu avea nevoie de nimeni si nimic. Ca mine aseara. Si eu...cat m-am chinuit sa "intru" in singuratatea lui, crezand ca exact de "sentimentele" mele ar avea el nevoie. Pacat ca nu-i mai pot scrie. Mi-as cere scuze, pentru insistenta cu care i-am aratat constant ce-as putea simti pentru el.Atunci nu stiam, nu concepeam, ca exista si situatia sa fii atat de multumit si captivat de ceea ce faci, incat in putinele ore de singuratate pe care le ai, chiar sa vrei sa fii singur.Ca poti fi bombardat de tot ce inseamna, stiri, senzatii tari, asa zise sentimente, de vacarmul in care-ti desfasori activitatea, incat la finele zilei, chiar sa fii fericit pentru ca ai o camera draguta, a ta, poate chiar si un fotoliu...si multa liniste.Am simtit asta aseara. Si daca rezist sa fac ceea ce-am inceput, e posibil sa mai simt asta inca multe seri de acum incolo. Ce folos?Nu mai pot repara ce-am "stricat". Am intoxicat un suflet cu ceva ce nu avea nevoie...Raul e facut si ca de obicei nu mai poate fi reparat. Nici macar nu-i mai pot scrie. Sa stie ca-mi pare rau si ca niciodata nu voi mai invada sufletul nimanui...pe baza de presupuneri.Cand ma gandesc ca uneori imi dadeau si lacrimile, imaginandu-mi ca e singur si sufera.Doamne...Si el era fericit. Da. Se pare ca exista munci, pe care daca le faci bine, cu profesionalism...poti fi chiar fericit cand ramai singur.Cine stie?Poate, vreodata...se intalneste deal cu deal...daca-mi va fi scris sa-l mai intalnesc...imi voi cere scuze.Le merita. E un om chiar deosebit. Un om pe care l-am iubit cum n-am iubit niciodata.Pe care l-am urat cum n-am urat niciodata. Si pana aseara am crezut ca mi-a devenit indiferent. Clasic. Dar...in secunda cand am adormit...de ce oare mi-as fi dorit ca exact el sa se aseze doar langa mine, sa ma mangaie pe par si sa-mi spuna: "dormi...azi chiar ai reusit...multi te-au apreciat...si maine e o zi.Dormi, eu iti veghez somnul...mi-am dat seama ca tu chiar meriti asta... "
E chiar indiferenta ce simt?...Oricum nu mai conteaza...