Ma inchid in singuratatea mea in care inspir, expir, numai si numai fiindca sper ca, intr-o zi, intr-o alta zi mai inalta, voi regasi o alta respiratie, care, impletita cu-a mea, va suspina alaturi de mine in somn cea mai intreaga si mai definitiva poveste de dragoste.
Pana atunci… “m-apropii de pietre si tac. Iau cuvintele si le-nec in mare. Suier luna, si-o rasar, si-o prefac intr-o dragoste mare”.
Mi-am scris sufletul pe nori... nu ma mai apasa aceeasi greutate...cand vantul se inteteste si norii alearga pe cer, atunci...doar atunci, simt cum ma cuprinde nelinistea...ridic ochii spre cer si-mi caut norul purtand pecetea sufletului meu...de-acolo, de sus, ceva licareste, parca-mi face cu ochiul...e sufletul meu, mai usor ca niciodata...
Nu mai astept cu nerabdare sa rostesc iar acel "te iubesc" sincer, de care sa nu-mi fie frica. Nu mai astept cu nerabdare sa aud un "te iubesc" sincer, care sa nu imi raneasca auzul si care sa nu simt ca ma incatuseaza de inima lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu