miercuri, 4 ianuarie 2012

Restul e iubire...

"Am incercat nu demult sa definesc ceea ce imi place sa numesc morala muntilor.Si afirmam camuntii despart casa apropie; ca ei te obliga sa taci pentru a gasi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e putin lucru intr-o lume zgomotoasa. Am avut totdeauna impresia sau poate iluzia ca o anume reculegere la care te constrange muntele ii intimideaza si pe escroci.
Dar imi dau seama ca pot fi banuit de trufie. D aceea prefer sa recunosc ca noi insine, cei care ne-am nascut langa munti, suntem cei dintai stingheriti de defectele noastre. Cand vorbim de morala muntilor n-o facem pentru ca am fi mai buni sau mai rai decat cei care au trait mereu departe de munti, ci pentru a ne explica noua insine in primul rand de ce suntem asa si nu altfel. Caci daca ar fi o copilarie sa judecam caracterele dupa altitudinea la care s-au format, in ce ne privete intelegem de ce nu prea stim sa fim degajati. Obisnuiti cu intimitatea tacuta a muntelui, ne hotaram greu sa iesim din rezerva si nu ne marturisim usor sentimentele. Preferam sa iubim decat sa facem declaratii de dragoste. Si devenim, brusc, timizi, pe orice scena unde hohotesc reflectoarele. Sa nu fim judecati prin urmare ca n-avem destulajovialitate si nici laudati ca luam in serios orice fleac. Nu e nici vina noastra, nici meritul nostru. Dupa cum nu e vina noastra ca suntem, in genere zgarciti in lucrurile marunte si risipitori in cele mari. Caci am obtinu totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am platit pentru fiecare floare si pentru fiecare bucurie. Dar pentru a ne dovedi noua insine ca ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori sunem gata sa piedem totul. De fapt, calitatea calitatea noastra principala este ca nu ne jucam cu vorbele, iar defectul nostru principal ca am transformat asta in orgoliu. Provocat sa rada, un om de la munte iese stingherit din adancul sau de tacere. Obisnuit sa taca, el considera rasul, cand nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu stim sa fim dezinvolti. De cate ori incercam, nu reusim decat sa fim stangaci, suradem fortat si se vede ca nu suntem in apele noastre. 
In ce ma priveste, sunt pe jumatate un renegat pentru ca, intalnind marea, n-am putut sa plec indiferent de pe plaja. Dar nimic nu sterge din mine amintirea si gustul pietrei. Departe de munti, simt cum corabia joaca pe valuri si visez sa am o stanca sub picioare. E vorba, poate, de un destin al nostru, al celor care am trait langa munti. Sa taram dupa noi, chiar in zarva oraselor, tacerea in care am crescut. 
Restul e iubire. Si nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. Nu poti sa reprosezi unui om care nu are noroc.  "
Octavian Paler

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu