duminică, 30 octombrie 2011

Povestea unui vis pierdut...



Motto:
"Cea mai dureroasa lupta este cea interioara, care se produce in minte şi in inima, cand vă consideraţi rai, sau nepotriviţi.Ea poate genera un stres emoţional teribil şi ura impotriva propriei persoane.Unii oameni devin atat de porniţi impotriva propriei fiinţe , incat ajung sa ucidă monstrul care se imagineaza a fi."
Iţi spuneam intr-una din seri, ca de cateva luni bune, m-am aplecat cu mult interes, asupra sufletului meu, cu mai multa dorinta de a inţelege ce e in inima mea.De foarte mulţi ani, adesea, ma simţeam atacata de trei sentimente.Indoiala, teama si neancrederea  in mine.Şi cand aceste trairi te impresoara in momente, cand tu prin atitudine trebuie sa transmiţi cu totul altceva, poţi avea de pierdut, sau chiar pierde.Poate şi pe tine te-am pierdut pentru ca in acea perioada, nu ştiam inca multe despre viata mea interioara.
Cu ceva timp in urma am dat peste o carte cu ajutorul căreia, cred ca am reuşit sa fac lumina in trăirile mele.E scrisa de un psihoterapeut, dar care e si romancier John Welwood.Carte se intitulează, Iubiri perfecte, relaţii imperfecte, cum sa vindecam rănile sufletului.In opinia lui John, noi suntem proiecţia trecutului.Dacă in copilărie, sau intr-o etapa a vieţii am fost martorii şi consumatorii unui eveniment ce ne-a afectat, acest fapt se poate răsfrange in noi o viaţa intreagă,  iar noi prin comportamentul nostru, ajungem să-i facem pe cei dragi să sufere .
Intr-una din zile am avut puterea şi curajul sa ma intorc pana in cei mai cruzi ani ai copilăriei mele, incercand nu pentru prima oara sa-mi amintesc cănd s-a putut produce ceva care sa-mi genereze acele temeri si indoieli pe care niciodata nu le-am dorit, dar care mi-au incolţit sufletul si inceţosat judecata in destul de multe rănduri.
Dintotdeauna am considerat ca am avut doi părinti minunaţi, care m-au crescut cu iubire maxima, dandu-mi ce-a fost mai bun in sufletul lor.Deci de cate ori citeam pasajul lui John :" uneori parinţii, sunt mai interesaţi in a ne adapta planurilor lor, decat in a descoperi cine sunt copii lor.", treceam peste repetandu-mi ca mie nu mi s-a intamplat asta.
Dar in acea zi, am descoperit ca de fapt mi s-a intamplat.Cand eram micuta, trei-patru  ani, mergeam impreuna cu parinţii foarte des la o matusa la Bacau.Atat de des incat eu ma simţeam acolo ca  acasa.Ţin minte ca avea o biblioteca imensa iar mirajul carţilor m-a atras incă de pe atunci.Cănd am inceput sa ştiu sa citesc, ori de cate ori mergeam la Bacău cautam o carte anume: Anatomia omului.Dat fiind faptul ca am stat anormal de mult prin spitale, incă de la doi trei ani, am prins drag de ideea de a ma face medic cand ma voi face mare.Urmărindu-mi visul, cand am inceput  sa citesc, ori de cate ori eram la Bacău citeam din cartea aia.Stiam pe de rost scheletul uman şi multe altele.Cand am terminat liceul, intrebata fiind, de ai mei şi de diriginta mea, la ce liceu imi doresc sa merg, eu am răspuns, cu mult entuziasm: la liceul sanitar de la Bacău.Imi amintesc perfect că  reacţia lor nu a fost deloc cea la care ma aşteptasem. Făra sa intru in detalii acum aici, vreau totuşi sa stii,  ca nu mi s-a permis.M-au indrumat spre Liceul teoretic, care desigur era cel mai "bun" liceu din oraş pe atunci. Dar spre care eu m-am indreptat cu indoiala,  teama şi maximum de neacredere.Acolo reuşeau la vremea aceea doar copii cu parinţi instariţi, bine pozitionati social.Erau desigur si ca mine cu parinţi mai modeşti, dar putini.Am reuşit, nu cu o medie foarte buna, dar toţi din jurul meu erau fericiti, iar eu din acel moment am căpătat obisnuinţa de a trai prin altii.Invaţam , aveam aproape numai 9 si 10, dar nu ma bucuram pt mine.Bucuria mea era doar prin ei.Ma gandesc acum că, daca aş fi absolvit acel liceu sanitar, cu totul altfel ar fi stat lucrurile.M-ar fi interesat ca şi in copilărie, sa aflu tot ce se poate afla despre corpul si mintea umană.Aş fi investit tot ce-aveam mai bun in sufletul meu pentru ca visul meu de a ajunge medic sa devina realitate.N-a fost asa.Pe nimeni se pare nu interesa ce-mi doresc, si ce mi-ar fi dat bucurie.Nici inclinaţia pentru   a scrie, pe care am avut-o incă din copilărie, nu s-a bucurat de vreo atenţie in acei ani.(Deci nu intamplător cei care observa că am imbrăţişat o cariera care nu are nimic de-a face cu partea umana...sunt miraţi şi nedumeriţi)Ma simţeam ca o străină, m-am indepărtat, inchizandu-mă in mine.Am invăţat sa-mi dezvolt intelectul, macar parţial, ca modalitate de a ma disocia de durerea ce o aveam in inima,pentru că,  ce pe mine ma entuziasma pe alţii ii lasa rece.
Imi mai amintesc ca mama, era o femeie energica,care,isi petrecea mult timp cu mine, ce ma incuraja necontenit cand imi era teama ca nu voi lua o nota buna la un obiect, sau inaintea unui examen.Nimic rau in asta.Dar dacă pătrund mai adanc, constat ca de fapt tot atunci s-a amplificat dependenta ce-am avut-o incă de la cei mai cruzi ani de ea.Toată viata mi-am dorit apropierea ei.Ea se transformase in singura care ma inţelegea, şi ştia sa ma incurajeze, sa-mi alunge temerile.
Ulterior, din cauza doar a neancrederii in mine, mi-am parasit frumosul vis de a deveni medic, urmand Politehnica.Atunci cu siguranţă ceva a murit in mine.Şi cred ca acela e şi inceputul unei lungi perioade din viata mea, in care m-am simţit nefericita , neamplinita si dădeam vina ba pe una ba pe alta, departe fiind insa de realitate.Bucuria despre care vorbeşte John in cartea sa ca trebuie in mod imperios s-o avem in inima pentru a duce o viata normala, in care sa ne simţim bine cu noi inşine, sa fim o prezenta dorita si agreabila pentru cei din jurul nostru eu n-o aveam.
In acest moment, ma simt linistita si increzatoare in mine.Am descoperit ca nu m-am nascut o fricoasa, si ca dependenta de vieţile nimanui.Pentru ca dependenta de mama, exact cum povesteşte John, eu am transferat-o apoi asupra soţului meu,  apoi asupra copiilor mei.Iar dacă nu ma opream sa ma cunosc cu adevarat banuiesc ca e posibil s-o mai fi transferat şi asupra unui om drag care s-ar fi apropiat de mine.Se spune ca niciodată nu e prea tarziu.Imi doresc sa ma bucur de ce-am descoperit. Schimbarea mea e vizibila pentru cei apropiaţi.Şi nu numai.O schimbare radicala de atitudine.In bine.Paşesc acum increzătoare pe drumul vieţii.Cand merg pe strada zambesc, si am curajul sa ma uit in ochii oricarui interlocutor.Ştiu ce defecte am, dar imi cunosc si calitaţile.Lupt ca la suprafaţa sa razbata omul bun din mine, intr-un procent cat mai mare in detrimentul celui rau. Regret mult ca nu eşti langă mine.Mi-ar fi fost cu siguranţa  inmiit mai uşor sa-ţi vorbesc despre aceste lucruri decat sa-ţi scriu.Poate şi pentru ca te-aş fi putut privi in ochi.Ochi de care de-ai şti cat mi-e de dor! As fi sesizat reacţiile de pe fata ta in timp ce eu povesteam.Iar tu, ai fi avut posibilitatea sa vezi şi să simţi entuziasmul cu care-ţi vorbesc.Entuziasm ce probabil ţi-ar fi amintit de cel cu care ţi-am spus pentru intaia oara :"te iubesc!".Acel "te iubesc", poate ţi s-a parut atunci, doar doua cuvinte goale, rostite de o persoana draguta si misterioasa.Erau de fapt un firav şi sfios sentiment, dar care pleca din adancul unui suflet bun si curat.Sentiment care, aioma unui izvor mic de apa, curgand incontinuu, s-a tansformat in calatoria sa intr-un rau de toata frumuseţea.Oricum ma bucur ca existi, vreau sa cred ca esti bine, ca eşti fericit, şi....ceva imi spune ca aceste randuri te vor bucura.Vezi, dorinţa de comunica cu tine sambată seara s-a pastrat.E  intactă. Şi inca multe din sentimentele ce traiesc in inima-mi pentru tine sunt mai vii ca niciodata.  Te pup şi...noapte buna!