Primul cuvant, prima privire, primul zambet…

Imi tot ziceam ca, cumva, candva, povestea mea, asa cum e ea, dezgolita de aparente, eliberata de mastile pe care e fortata sa le poarte, isi va croi singura drum printre cuvinte si se va lasa privita pana-n strafunduri fara sa mai conteze ce-ar urma dupa. Candva… cand nimic nu i-ar mai impiedica pasii si sufletul nu s-ar mai simti stingher afisandu-se exact asa cum e… candva ar fi venit si ea, vremea dezvaluirilor.

Azi, insa, inteleg ca nici cuvintele nu mai pot trece dincolo de bariera tacerii si-a tristetii, ca ceea ce-ar mai putea ele acum sopti n-ar fi decat o incercare sortita esecului chiar de la inceput. Timpul n-a facut decat sa fortifice zidurile ce-aveau, candva, doar rol de aparare si-acum sunt prizonier intre ele. Stiu acum ca iubirea e un altar care cere jertfa suprema. Si ce poti sa jertfesti mai de pret pe altarul iubirii decat iubirea insasi? Cenusa ce ramane in urma nu mai are forta sa zguduie o lume si doar aducerile aminte sunt cele ce mai trezesc fiori pe sira spinarii.

Primul cuvant, prima privire, primul zambet… legatura aceea, nascuta atat de dintr-o data, atat de neasteptat a fost, intru inceput, pe cat de straniu de puternica, pe-atat de intima, de personala… a fost complicitatea care facea, intre noi, sa fie totul imbracat intr-o aura de mister atat de fascinanta… cu cata emotie am savurat primele clipe impreuna… cu cat nesat am sorbit primele priviri… cat de multa speranta si-a facut loc in suflet… cat avant de viata a luat intreaga fiinta… alergarile acelea sufletesti, mana in mana, cu degetele strans impletite, intr-o zi de vara cu iz de poveste… si-apoi, tarziu in noapte, pe neasteptate, zborul acela al primului sarut, un sarut pe cat de profund, pe-atat de temator, de vinovat… si toate acele clipe de viata ce-au urmat, cununa a unor trairi intense, primite cu o foame greu de imaginat, acele clipe de viata dorite, asteptate, cersite si traite, toate, cu disperarea acelui om ce-si stie traite ultimele clipe…

Si nu, n-a fost un vis, o naluca, o iluzie, n-a fost un joc al imaginatiei, n-a fost decat… ce-a trebuit sa fie, poate. A fost – si e – pecetea unei trairi ce-a zguduit o lume, ce-a inaltat un suflet ce nu spera in posibilitatea unui astfel de zbor vreodata…

Cand, in numele iubirii, renunti la toate visele… nu pentru ca vrei ci pentru ca, in realitate, unele lucruri chiar sunt imposibile… imposibile pentru un simplu om… ce rost isi mai au cuvintele? Zbaterile? Sperantele?

 Au trecut aproape doi ani. De viata si de moarte. Acum simt, nu ca trebuie sa ma opresc, ci ca nu mai pot continua. Ca fiecare pas ce-ar urma n-ar face decat sa murdareasca ceva ce-as vrea sa ramana, desi dureros, curat. Adanc.
Asa ca, pasii de azi sunt cei ai petrecerii pe ultimul drum a razvratirii sufletului impotriva vietii. Poate ca renunt si predau armele. Sau, poate, doar accept. Nu inteleg. Dar, probabil, nici nu e necesar. “Nu strig, nu ma jelesc, nu plang”. Doar tac.

Tu, vis de primăvară, mă cheamă lângă tine

Cum te-aş iubi?
O ştie numai marea,
sau poate numai vântul
ce trece-naripat:
ţi-aş da, în cupa plină
de rouă, sărutarea
şi pe-al tău trup de nimfă
m-aş zămisli-n păcat.
Cum te-aş iubi?
O ştie numai noaptea
ce-ntinde braţ de floare
pe trupul tău divin,
m-aş transforma în stropul
licorilor pe care
doar zeii de-altădată
le tot gustau din plin.
Tu, vis de primăvară,
mă cheamă lângă tine
să degustăm aroma
plăpândelor iubiri,
şi glasul tău să sune
a ciripit de mierlă
când codrul meu de doruri
pluteşte în doiniri.

Leonid Iacob

Dar sa tii minte dragul meu Ca ai avut cheia sufletului meu...

"Cand te-am gasit intaia oara 

Credeam ca-i doar fior intamplator. 

Ma razgandeam in sinea mea a mia oara 

Dar nu stiam ca nu e numai dor... 

Te-am regasit in fiecare clipa, 

Te-am intalnit in fiecare gand. 

Stiam ca biata-mi inima ranita 

Acum se rupe de trecut. 

Si m-am mintit de frica sa nu doara 

Mi-am zis de mii de ori in gand 

Ca inima nu mi-o dau iara 

Nu vreau sa sufar ca-n trecut. 

Dar mi-am gasit iar cheia din sertarul 

Uitat de vremuri, prafuit 

Si te-am lasat sa intri ca-ntr-o doara 

In inima, in suflet si in gand... 

Nu stiu de vei avea rabdarea 

Sa vindeci ranile ce n-au trecut 

Si poate n-ai puterea sa gustam paharul 

Unei noi vieti, unui nou inceput. 

Si de va fi sa inchid inima la loc, 

Nu-mi pare rau , n-a fost un joc 

Dar sa tii minte dragul meu 

Ca ai avut cheia sufletului meu... 

Nu ti-am cerut nimc in schimb, 

Nu am vrut sa fii in gandul meu 

Doar un fior de primavara 

Nu mi-am dat sufletul doar intr-o doara 

N-a fost un simplu joc cu un final de-o vara. "

Toti avem visuri ascunse si putini ne bucuram de transpunerea lor in practica...

".........de multa vreme, in oceanul clipelor, prin valurile agitate, ceva stralucitor, plin de indrazneala, cauta calea catre destinatar. Un pergament ingalbenit de vreme zace in inchisoarea sperantei ca va ajunge la momentul in care sa se supuna supletii gatului sticlei si sa se bucure de aerul primirii adrisantului. Vrea sa traiasca alaturi de el emotia framantarilor celor doua suflete care incearca sa comunice prin mijlocul stravechi al soliei. Vede curcubeul . Curcubeul ii leaga pe cei doi. Lacrima trairilor izvoraste subit. Rasare soarele sau apune in acelasi timp. Totul se comprima sau se dilata. Depinde de incarcatura mesajului. Furtuna lautrica stapaneste trupul napastuit de amarul asteptarii. Se lasase prea mult asteptat. Petele timpului creaza tabloul ubicuu al asteptarii. Poate ca rodul asteptarii nu este cel visat sau poate ca visul nu corespunde canoanelor societatii. Secretul e ca toti avem visuri ascunse si ca putini ne bucuram de transpunerea lor in practica. Societatea e fatarnica. Nu recunoaste acest razboi meschin. Impune reguli dure care sa suprime ceea ce se crede impotriva naturii lucrurilor. Dar, pe masura ce interdictia creste, dorinta se amplifica direct proportional. Fructul oprit are seva impotrivirii la lege si este ravnit de aceeasi societate care impune abstinenta. E un soi de masochism la care lumea participa tacit. Nisipul vremii erodeaza fetele celor care se lupta cu asteptarea si cu nadejdea comandata de inima. Petalele valurilor se deschid repetat si se topesc inainte ca cineva sa le poata atinge. Cantecul asurzitor generat de furtuna pasiunii pare ca trece neobservat. Dar realitatea dezvaluie lumile paralele in care traim. Una e cea pe care pretindem ca o traim dupa traditii si norme, iar cealalta se sfieste candid in spatele fiecaruia. Este lumea pe care o traieste fiecare dupa propria nazuinta, dar in secret. Ne ascundem chiar si de noi insine, insa vin clipe cand faptele ne tradeaza si ne surprind atunci cand cortina inevitabilului se trage brusc sau e manipulata de prea plinul asteptarii aparent fara de sfarsit. Scrasnim de prea multe ori din dinti si lasam prea mult de la noi. Sufletul incearca sa iasa din temnita cruda a oprelistilor. Curajul rataceste prea des in desertul mintii supuse lumilor paralele. Nu mai stim in ce lume traim. Intersectarea acestor lumi e inevitabila. Spaima creste atunci cand incolteste sentimentul pierderii identitatii."

(Constantin Edy)

Candva stiam ca maine ai sa ma astepti iar...

Candva stiam ca maine ai sa ma astepti iar, in acelasi loc. Imi spusese-si ca nimeni si nimic nu va reusi sa ne desparta... Ce conteaza tot zbuciumul asta al vietii pe langa o mare iubire? De ce sa nu-ti lasi ragazul sa te ridici deasupra lucrurilor cand, iubind, simti ca lucrurile palpabile nu mai conteaza?

Uite, pana si fotoliul asta pe care stau o sa-mi vorbeasca intotdeauna despre tine..., despre tine si, seara asta..., in care el ma tine in brate pe mine si toata dragostea mea... Asa simteam atunci, asa gandeam atunci! Eram tot eu, in acelasi loc, in acelasi trup, in bratele aceluiasi fotoliu... Si cate s-au schimbat de atunci...

Atunci credeam ce-mi spuneai: ca nimic nu va putea sa ne desparta. Si uite ca acum esti departe, nici nu mai stiu ce faci, ce gandesti, ce simti... Mai caut motivele despartirii noastre si, realizez ca oamenii cauta motivele lucrurilor care li se intampla in afara lor. Nu lucrurile ne despart, nu lucrurile ne modifica, dar despre asta..., o sa mai vorbim...

Spuneam despre motivele despartirii noastre... Si spun: ni s-a intamplat, ni s-a intamplat intradevar! Si noi ca si altii, dam vina pe lucruri pentru ca din cauza lor ni s-a intamplat. Si pentru ca stau pe fotoliul asta, ma intreb: cum ar fi putut schimba ceva in viata mea fotoliul asta..., care tace? Daca ma lovesc de el si ma doare, voi spune: fir-ai sa fii, ce m-am lovit! Voi considera imediat ca fotoliul sta unde nu trebuie..., in drumul meu. Numai ca eu sunt de vina, ca drumul meu a trecut pe unde nu trebuia... Asa cautam noi oamenii motivele..., in alta parte.

Parca am avut candva niste ganduri..., ale mele, parca am avut candva un loc..., parca am avut candva niste prieteni! Unde or fi toate? Si daca le-am avut candva, de ce ma simt oare ca si cum asa sunt de cand lumea? Cine am fost, cine sunt, cine voi fi, cand m-am schimbat si oare chiar m-am schimbat? De ce niciodata n-am stiut ca ceea ce mi se-ntampla nu trece pe langa mine, chiar daca ma incapatanez sa cred ca nu este asa? Daca as fi stiut ca am sa ma trezesc intr-o zi cautandu-ma fara sa ma gasesc, poate ca te-as fi oprit atunci, ti-as fi spus: ramai! Numai ca e in firea oamenilor sa creada ca trec prin viata triumfatori..., ca prin fum...

Uite cum trece seara asta in care nu am nimic de facut, in care ma pot gandi in voie si..., m-am trezit dintr-o data ca plang... N-am nici un motiv, imi spun..., numai ca trebuie sa vina de undeva lacrimile astea. Poate e doar faptul ca ma odihnesc. Stiti, eu cred ca toti oamenii sunt tristi..., se obosesc zi de zi sa para fericiti, sa para veseli..., doar cand se odihnesc..., sunt tristi...