Dragostea totala, pentru a o intalni, ea trebuie cautata…, apoi asteptata!

Asteptand… Asteptand ce?

Iubiri de-o viata, iubiri de-o vara, iubiri de-o seara!? Oare au ele un numitor comun? Sau le diferentiaza ceva? Cand e o dragoste "adevarata" si cand e numai amagire? Iata intrebarea pe care ne-o punem cu totii: e dragoste adevarata povestea mea de dragoste? Probabil ca pentru unii nu e, din moment ce se afla aici… Oricum, e greu de spus..., dragostea e ceva subiectiv. E ceva despre care nu citesti din carti, nu afli de la prieteni, ci o traiesti sau nu, in functie de disponibilitatea ta sufleteasca, de capacitatea ta de a darui si a te darui. Fiecare iubeste cat si cum poate. Unul iubeste de ani de zile aceeasi persoana pana la uitarea de sine, altul vede o pereche de ochi albastri in autobuz si se declara indragostit iremediabil.

Pana la urma, e posibil sa cauti iubire si, cand zic iubire ma refer la toate formele ei de exprimare, la mai multe persoane IN ACELASI TIMP? Ia sa vedem, ce parere aveti voi, cei de aici? Aud? "O, da, sigur ca putem", spun unii. Noi, ceilalti, nu putem decat sa-i credem, asa se manifesta dragostea la ei.

Interesant este ce se ascunde in spatele acestei neputinte de a alege…? "Fiecare imi ofera ceva ce celalalt nu imi poate oferi". Asa sa fie oare? Cine pe lumea asta iti poate oferi totul si, care e problema de nu-ti poti accepta partenerul asa cum este, cu plusurile si minusurile lui? Si, ce te face sa crezi ca tu, cel care joci acest joc pe doua sau chiar mai multe planuri, ii oferi totul? Iata deci o problema: vrei totul, fara sa dai prea mult in schimb! E o justificare greu de acceptat pentru o responsabilitate pe care nu vrei sa ti-o asumi! "Nu ma deranjeaza ca umbla si cu alta, atata vreme cat are grija de casa, ce daca sunt nefericita...?" Ce alte cuvinte exprima, mai bine de atat, lipsa respectului de sine, convingerea (falsa de altfel) ca nu esti mare lucru si nu meriti mai mult?

Ce poate sa determine pe cineva sa oscileze intre mai multe asa zise iubiri? E o dereglare in psihicul acelei persoane? Categoric nu, dar atunci cand nu poti renunta la acest obicei, inseamna in primul rand ca te temi. Vrei totul si te temi sa pierzi ceva. De ce? Fiindca nu te cunosti si nu stii ce meriti sau ce vrei. Sau poate ca exista ceva sau cineva care iti controleaza viata fara sa-ti dai seama de asta. In al doilea rand, ca nu ai curajul sa pui lucrurile la punct… Iti iei avant de fiecare data sa rezolvi situatia, sa-i spui ca totul s-a terminat, ca tu..., dar n-ai curajul s-o faci. N-ai curajul sa pui punct si sa o iei de la capat. Te temi de santaje emotionale, de lacrimi si de ce mai stii tu si te complaci. E mai comod sa stai sa astepti, decat sa iei taurul de coarne. In al treilea rand, te temi sa te implici mai profund. Dragostea nu e ceva static, ea se transforma. Altfel iubesti tanar si nelinistit, altfel garbovit de spate. Asta nu inseamna ca nu poti trai o dragoste adevarata la fel de bine la 20 sau la 40 de ani. Cand cauti dragostea in mai multe luntre, e clar ca ti-ai rezervat o portita de scapare "in caz ca"... E clar ca te temi ca nu cumva sa te implici prea tare. Si daca exista aceasta teama, e cazul sa-ti pui niste intrebari: mai e oare asta dragoste? Sau e chin? Sau comoditate? Sau lasitate? Sau lipsa stimei de sine? Ori din toate cate putin?

Toti am trait un moment in care nu ne-am putut decide, in care nu am stiut sa iubim sau daca iubim ori n-am simtit ca suntem iubiti. Am iubit doar ce nu am putut atinge sau abia dupa ce am pierdut. E firesc sa iubesti asa, multiplicat, divizat si complicat la 20 de ani. E nefiresc sa continui sa faci asta o viata. Dupa ce experimentezi franturi de feluri de iubire si intelegi cine esti, ce vrei si ce meriti cu adevarat, e cazul sa incerci si dragostea implinita, care incepe cu scantei, se sudeaza ca o prietenie, se materializeaza prin asumarea de responsabilitati fata de celalalt si e multiplicata calitativ prin fidelitate. Acestea sunt ingredientele dragostei totale.

Caci pana la urma, asta ne dorim cu totii: dragostea totala. Dar pentru a o intalni, ea trebuie cautata…, apoi asteptata!

Gandul meu iti mangaie fruntea si-ti saruta ochii…,

…Fiecare om care vine in viata mea e o bucurie, chiar o minune. Fiecare om care pleaca lasa o rana…, mai mica sau mai mare, mai dureroasa sau mai putin dureroasa!

Si asa iti dai seama ca ai urcat pe un piedestal, de pe care ceilalti nu vor sa te coboare (cei dragi)…, fiindca ei nu stiu ca esti inconjurat de prapastii…, de dureri, de singuratate, de necuvinte, de umbra lucrurilor pe care nu le vezi posibile!

Putini au curajul sa ne iubeasca asa cum suntem in realitate! Putini au curajul sa ne iubeasca pana la capat…! Prea putini vor sa ne cunoasca cu adevarat!

Oamenii au devenit atat de grabiti incat uita sa iubeasca!

Intotdeauna am fost un razvratit, gata sa sparga anumite limite ale prejudecatilor si mentalitatilor depasite…, dar pentru asta platesc…, poate macar acum m-am invatat minte!

…Gandul meu iti mangaie fruntea si-ti saruta ochii…, te cheama dincolo de bariere si dureri, sa-ti lasi zambetul sa traiasca, sufletul sa respire, ochii sa priveasca adanc si buzele…sa, rosteasca ceea ce fiinta ta cauta…, simte!

Pentru ca…”Nu esti infrant atunci cand sangerezi, nici cand ochii sunt in lacrimi. Adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vise!”, cum spunea Iorga…

…Uneori si cuvintele tac!

Privind in jur, vezi iubiri care au devenit nimic si-atunci inveti sa ti se faca frica! Si de multe ori ajungi la nimic dintr-o prostie ori din monotonie!

Si asta imi aduce aminte de cuvintele lui Shakespeare: “Legile inimii presupun si ele stadii si trepte de evolutie. O pasiune exceptionala care atinge zonele incandescente ale simtirii omenesti nu poate aparea pe un teren virgin, ci numai in urma unui precedent de proportii, mai restranse, care are menirea sa pregateasca sufletul pentru grava, esentiala si mareata batalie careia ii este sortit. Masura adevarata a omului o releva doar o mare iubire!”

…Ca sa-l cunoasca pe Cesar, Cleopatra, insotita de un singur credincios, a trecut marea cu barca, infruntand-o, s-a lasat infasurata intr-un sac ordinar si dusa pe umeri la palatul lui Cesar, fara ca nimeni sa-si inchipuie ca intr-un covor, purtat pe umeri, Regina Egiptului, Cleopatra, vine sa-l vada pe Cesar!

Gandul meu ti-a atins fruntea… Nu ai simtit o adiere usoara?

Am uitat de cand cuvintele se ingemaneaza cu tipetele din noapte. Mi-aduc aminte…, doar aminte…, de glasul timpului care-mi vorbea de tacere. As vrea sa nu uit chipul propriilor amintiri, dar departe…, zambetul paleste si tot ce stiu e o imagine pur si simplu.

Mi se intampla ca uneori, ascultand impulsul sufletului sa fac ceva…si apoi, rationand, tot ceea ce urmeaza sa contrazica punctul initial. Cei care nu inteleg, se dau la o parte fara ca macar sa puna intrebari; iar ceilalti…, sunt atat de putini incat nici nu stiu ce i-a adus langa mine si cum de au ramas!

Se intampla sa fugi…, ca apoi sa te opresti brusc intrebandu-te ce sa faci!

Am uitat sa nu ma mai joc cu mine si de aceea, unii cred ca ma joc cu ei. Mi-aduc aminte ca atunci cand stiam sa fiu doar eu…, niciodata nu am fost crezut. As vrea sa nu uit macar amintirea viselor mele ca sa pot vedea ce mi-a mai ramas din diminetile albastre.

Cuvintele dor uneori, tacerea doare…si apoi imi spun ca nu-mi place ciorba incalzita!

Si atunci stii ca nu vrei singuratatea in doi, preferand singuratatea…, daca nu poti fi cu cineva!

Buna seara! Aici clipa tace si asteapta o raza de Luna sa-i provoace umbra la plimbare.

“Vezi, randunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aseaza bruma peste vii

De ce nu-mi, de ce nu-mi vii?”

Imi iau curcubeul de ganduri cenusii si-mi incing mijlocul si fug departe, acolo unde pasii mei nu mai seamana cu tipete si pleiade de ploi.

Undeva, din mine, se aude un geamat surd de glas neauzit! Nu mai indraznesc sa intreb culorile, nu mai indraznesc sa continui sirul intrebarilor. Pur si simplu, calc si merg undeva…, dincolo de ceea ce ma doare, dincolo de lacrimile si cafelele din noapte, dincolo de indiferenta zilelor.

Gandul meu ti-a atins fruntea… Nu ai simtit o adiere usoara?

Dincolo de mal,valurile...

          Valurile se contorsioneaza intr-o sfasietoare lupta cu disperarea noptii. Si simtindu-le boarea pe frunte, imi vine o intrebare: pana unde ajung valurile si de unde bate vantul?

          Gandul obosit de pescarus plesuv imi vorbeste de forta valurilor care loveste stanca si scrijeleaza urme adanci, din care curge seva tacerii…Valurile se confunda cu malul acolo unde liniile aluneca de-a lungul nisipului.

          Ajunse pe spinarea pamantului, vijelioasele de pana atunci, devin supuse umbre…, care tind sa se contopeasca cu limitele solide. Si asa, supuse si cuminti, modeleaza…Valurile cauta plaja,  malurile tanjesc dupa apa… O simbioza care vorbeste de dubla dimensiune a luptei: fuga si cautare.

          Dar dincolo de mal, dincolo de stanci, dincolo de noapte, valurile raman neincatusate rebele…, care prin unduirea lor calma, sunt mai incapatanate chiar decat uscatul. Pentru ca doar acolo la mal, langa stanca, in noapte, valurile isi parasesc armura intr-o contopire extraordinara de forte cosmice. Tocmai asta fac ele…,cauta malul, stanca si noaptea…pana cand le invaluie, pierzandu-se in ele.

          Cine ar crede in destinul valurilor pana el s-ar implini? Doar ele cred in acest destin…, sau poate si vantul care le insoteste. Si in momentul atingerii acestui destin implacabil, noaptea isi pierde dimensiunea, cazand in timp. Chiar daca stancile si valurile se izbesc intr-o incrancenare bolnava, lovindu-se si implinindu-se, stancile sunt incluse in implinirea malului.

          E putin spus lupta, contopire sau inclestare atunci cand vrem sa dam un nume destinului…, care determina valurile sa caute neobosite profunzimea malului…si identifica malurile cu valurile asteptate.

          “Nu uita de tine insuti!”…spunea Shakespeare prin Hamlet…asta fac valurile: se cauta prin implinirea pe care le-o daruieste malul…, batranul mal; asta face malul, blandul mal, care se contopeste cu disperarea valurilor, convertite intr-o relatie speciala.

          Valurile si malul…o poveste de cand lumea, dar la fel de trainica …, o relatie la fel de profunda…, mereu alta, desi aceeasi. Cuvintele nu pot descrie, noaptea se topeste…si implinirea capata un sens concret, absolut.

Visele, durerile, infrangerile, sperantele se concretizeaza intr-o incercare tacuta si aluneca pe foi.

Nu plange!Asculta si iubeste-ma inainte!

Plangea ghemuita sub un copac…pe cerul senin se asezase dintr-o data o perdea argintie de nori ce prevesteau o furtuna. Mereu s-a temut de asta, ar fi vrut sa se ascunda dar in jurul ei era doar un camp gol, parca disparusera toate dintr-o data din calea vantului napraznic ce urma sa vina. Parea atat de mica si de neajutorata incat  daca ar fi venit furtuna cu siguranta ar fi spulberat-o imediat. Era singura …va face oare fata? Va putea sa ii tina piept si sa ramana la fel ca inainte? Grele intrebari pentru o fata atat de micuta, grea povara parea ca duce pe umeri…

Simtea ca i se face frig si isi strangea in brate genunchii mici ce ii ieseau goi de sub rochita prea scurta. Nu ii placea furtuna dar isi dorea ploaia, ar fi vrut sa vina mai repede sa stearga tot ce fusese urat in ultima vreme in viata ei, sa spele orice urma de rau si urat, de tristete, durere si chin. Sa spele nedreptatea ce i se facuse…sa spele tot si sa o ia de la capat. De fapt, sa mearga mai departe.

Isi dorea ceva, avea nevoie sa se intample ceva sa stie ca totul va fi bine, sa spere, sa…traiasca din nou. Era atat de trista, dar atat de frumoasa! Pe obraz, lacrimile ii desenasera parca un sirag de perle. Privind spre cer printre crengi, a observat intaia oara in primavara asta o floare de castan si zambeste … stie ce are de facut, poate ca asta era ceea ce dorea sa vada. Din spate aude deodata o voce cunoscuta, o voce fara de care viata ei nu ar insemna nimic, nu stia cand venise, nu ii auzise pasii…

- Hei, nu mai plange, am venit sa-ti cant ceva. Asculta si…iubeste-ma-nainte!